256.
Care este articolul IX din Simbolul Credinţei?
Acest
articol este: „Şi într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”.
257.
Ce ne învaţă acest articol?
Acest
articol ne învaţă să credem în Sf. Biserică, pe care ne-o înfăţişează ca fiind una,
sfântă, sobornicească şi apostolească.
258.
De ce să credem şi în Biserică? Nu ne este de ajuns credinţa în cele trei persoane
ale Sfintei Treimi?
Credem
şi în Biserică, fiindcă ea este, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „Trupul
lui Hristos si plinirea Celui ce plineşte toate în toţi” (Efes. 1, 23),
având deci într-însă pe Hristos şi pe Duhul Sfânt, cu misiunea de a continua
însăşi lucrarea lui Hristos în lume (Matei 28, 19- 20; Marcu 16, 15-16; Marcu
10, 45), propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, împărtăşind harul dumnezeiesc şi
conducând spre mântuire pe cei care îi aparţin.
259.
Ce este Biserica?
a)
Ca aşezământ sfânt, Biserica este comuniunea şi comunitatea sacramentală a oamenilor
cu Dumnezeu, întemeiată de Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, plină de viaţă
şi lucrarea Duhului Sfânt, spre sfinţirea şi mântuirea oamenilor;
b)
Biserica este acel locaş sfânt, public al creştinilor, ale cărui începuturi le
avem chiar de la Mântuitorul (foişorul de sus, în care a avut loc Cina cea de
Taină, Luca 22, 12 şi urm.) şi Sfinţii Săi Apostoli (Fapte 1, 13-14; 2, 1; 10,
9; 20, 7-8), în care este preamărit Dumnezeu, săvârşindu-se Sfânta Liturghie,
precum şi toate Tainele, slujbele, rugăciunile cultului public, şi multe dintre
ierurgii, şi în care adunându-se credincioşii pentru slăvirea lui Dumnezeu, se fac
părtaşi de adevărurile şi darurile mântuirii ce li se mijlocesc de episcopul şi
preoţii Bisericii. Biserica creştină ca lăcaş de cult implică cu necesitate
locul prea sfânt în care Se jertfeşte în continuare, dar nesângereos, Hristos
pentru mântuirea noastră (Sfânta Euharistie) prin lucrarea Duhului Sfânt,
prezent în Biserică, dar Care coboară şi de sus la invocarea episcopului sau
preotului în Tainele Bisericii.
Termenul
de biserică - lăcaş de închinare implică în mod necesar pe cel de Biserică ca asezământ
şi instituţie sfântă pentru mântuirea noastră, adică pe cel de comunitate sacramentală
a oamenilor cu Dumnezeu. Şi acestea două, la rândul lor, implică prezenţa şi lucrarea
lui Hristos în Biserică. Căci, la fel cu Sfântul Apostol Pavel, şi creştinii de
astăzi, când rostesc în diferitele lor limbi cuvântul biserică,
subînteleg prezenţa şi lucrarea Domnului nostru iisus Hristos în ea, fie că
vorbesc de locaşul bisericesc în care se adună comunitatea locală a celor de
aceeaşi credinţă, fie de largă şi continuă comunitate bisericească.
Hristos
este prezent în comunitatea bisericească, în Biserica care este trup al Său, pentru
că Se aduce jertfă în locaşurile bisericeşti şi Se împărtăşeşte în ele, prin
Trupul şi Sângele Său jertfite (Sf. Euharistie) şi prin harul tuturor Tainelor,
membrilor comunităţii din fiecare locaş.
260.
Cine face parte din Biserică?
Din
Biserică fac parte toţi cei uniţi prin aceeaşi credinţă în Hristos, care se
împărtăşesc din aceleaşi Sf. Taine şi care sunt împărţiţi în cler şi popor. Ea
cuprinde de asemenea şi pe fiinţele spirituale netrupeşti, înzestrate cu minte
şi libertate şi care sunt nevăzute, adică pe sfinţii îngeri, precum şi pe toţi
drepţii adormiţi în Domnul.
261.
Când a întemeiat Mântuitorul Biserica Sa?
Mântuitorul
a întemeiat Biserica prin însăşi jertfa Sa pe Cruce (Fapte 20, 28) şi Învierea din
morţi, şi a făcut-o văzută ca o comuniune şi comunitate concretă sacramentală a
oamenilor cu Dumnezeu în a cincizecea zi după Înviere, la Cincizecime sau
Rusalii, când Apostolilor, investiţi acum, în mod distinct, cu toată puterea
Duhului Sfânt (Fapte 2, 1-4), li s-au adăugat toţi cei care, „simţindu-se
pătrunşi la inimă de puterea Duhului la predica Apostolilor s-au convertit şi s-au
botezat, primind darul Sfântului Duh. Şi aceştia au fost ca la trei mii de suflete,
stăruind „în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi
în rugăciuni” (Fapte 2, 37, 38, 41, 42). Din ziua Cincizecimii Biserica apare,
deci, ca o comunitate de credincioşi organizată cu iconomi ai Tainelor lui
Dumnezeu. Desigur, o Biserică în înţeles larg, ca o comuniune a oamenilor cu
Dumnezeu, a existat şi în Vechiul Testament.
262. Cum înfăţişează Descoperirea
dumnezeiască legatura dintre Hristos şi Biserica Sa?
Descoperirea
dumnezeiască ne arată că Mântuitorul este capul Bisericii, iar Biserica este trupul
Lui, cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel: „... şi L-a dat pe El cap Bisericii, care
este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efes. 1, 22-23);
„Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, Întâiul-Născut
din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit
(Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace,
fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele
crucii Sale” (Col. 1, 18-20). Acelaşi Apostol al Neamurilor, adresându-se
romanilor şi corintenilor, prezintă Biserica în calitatea ei de comunitate
concretă de credincioşi, organizată ierarhic, prin imaginea unui trup cu multe
mădulare, fiecare dintre acestea avându-şi vocaţia şi lucrarea proprie: „Precum
într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare,
aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare
unii altora, şi avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat...” (Rom. 12,
4-6). În Biserică, credincioşii formează un singur trup, subliniază Sfântul
Apostol Pavel: „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în
parte” (I Cor. 12, 27), „pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca
să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la
un Duh ne-am adăpat. Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe” (I Cor.
12, 12-13). „Mădularele trebuie să se îngrijească deopotrivă unele de
altele” (I Cor. 12, 25). Sf. Tradiţie susţine şi ea de la început ca
Hristos e capul Bisericii, iar aceasta, trupul Lui.
263.
Ce înseamnă cuvintele „Trupul lui Hristos” sau
„Trupul Domnului”?
„Trupul
lui Hristos” sau „Trupul Domnului”, căruia Sf. Părinţi îi spun şi „Trupul
tainic al Domnului”, este semnul văzut al mântuirii noastre, adică al
întrupării Fiului lui Dumnezeu. Biserica a luat naştere prin întruparea lui
Hristos. Având pe Hristos, adică pe Dumnezeu drept cap, Biserica nu poate
garanta şi înfăptui mântuirea oamenilor, decât dacă este cu adevărat trupul lui
Hristos. Biserica e dumnezeiască şi omenească, asemenea lui iisus Hristos, Care
a fost Dumnezeu şi om. De aceea, ea este o prelungire tainică a întrupării
Domnului, ea conţine viaţa Mântuitorului. Hristos S-a răstignit pentru noi cu
trupul, pentru că prin învierea în veac „să ridice steagul” (Isaia 5,
26), pentru sfinţii şi credincioşii Săi, fie la iudei, fie la păgâni, într-un
singur trup al Bisericii Sale(Sf. Ignatie, Scrisoarea către smirneni, 1,
2, Migne, P. G., V, col. 708).
264.
Cum prelungeşte Biserica întruparea Mântuitorului?
Biserica
prelungeşte întruparea Mântuitorului prin neîntrerupta prezenţă a lui Hristos
în sânul ei şi prin lucrarea Sf. Duh în mădularele ei (Ioan 14, 16). În
calitatea lui de cap nevăzut al Bisericii, Domnul nostru iisus Hristos conduce
Biserica, iar Duhul Sfânt, ca „Domnul de viaţă făcătorul, o însufleţeşte.
Asemenea Mântuitorului, Cel în două firi, Biserica, în calitatea ei de
comuniune şi comunitate a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt,
are o constituţie teandrică, adică divino-umană.
Este
văzută ca comunitate concretă de credincioşi, dar nevăzută. Nevăzută este comuniunea
oamenilor cu Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt care însufleţeşte Biserica, începând
de la Cincizecime, adică plenitudinea harului dumnezeiesc care este în ea, împărtăşindu-se
prin Sfintele Taine. Sf. Apostol Pavel scrie efesenilor: „Silindu-vă a păzi unitatea
Duhului întru legătura Păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi
fost la o singură nădejde a chemării voastre” (Efes. 4, 3-4). Fericitul
Augustin spune: «Ceea ce este sufletul pentru trupul omului, aceasta este Duhul
Sfânt pentru trupul lui Hristos, care este Biserica. Sf. Duh lucrează în toată
Biserica, aşa cum lucrează sufletul în toate mădularele unui singur trup»(Fer.
Augustin, Cuvântarea 267, 4, 4, Migne, P. L., XXXVIII, col. 1231.).
265.
Cum ne facem membri ai Trupului tainic al Domnului, adică ai Bisericii?
Devenim
membri ai Bisericii prin harul Sf. Taine, îndeosebi prin Sf. Botez, Taina Mirungerii
şi Sf. Împărtăşanie. Prin Sf. Botez devenim făpturi noi în Hristos şi mădulare
ale Bisericii, murind şi înviind în chip tainic cu Hristos. Prin Taina
Mirungerii, nou-botezatul primeşte mulţime de daruri pentru întărirea şi
creşterea în viaţa cea nouă primită la Botez, iar prin Sfânta Împărtăşanie se
realizează deplina încorporare a omului în Hristos şi unirea cu El începută în
Taina Botezului şi întărită în Taina Mirungerii, potrivit cuvintelor
Mântuitorului: „Cel ce mănâncă trupul. Meu şi bea sângele Meu întru Mine
petrece şi Eu întru el” (Ioan 6, 56).
Tâlcuind
aceste cuvinte, Sf. Chiril al Alexandriei spune: «Primind în noi Trupul, trupeşte
şi duhovniceşte, pe Fiul cel după fire şi adevărat, unit după fiinţă cu
Tatăl... am primit mărirea de a ne face părtaşi şi de a ne împărtăşi cu firea
cea mai presus de toate»(Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la
Ioan, 11, 12, Migne, P.G., LXXIV, col. 565.). «Dacă vrei să înţelegi trupul lui Hristos
ascultă pe Apostol, care zice credincioşilor: „voi însă sunteşi trupul şi
mădularele lui Hristos” (I Cor. 12, 27). Dacă, deci, voi sunteţi trupul şi
mădularele lui Hristos, taina voastră e aşezată pe masa Domnului: primiţi taina
voastră. Răspundeţi „Amin” la ceea ce sunteţi şi răspunzând subscrieţi. Căci
auzi: „Trupul lui Hristos” şi răspunzi: „Amin”. Fii mădular al trupului lui
Hristos, pentru că Aminul să fie adevărat»(Fer. Augustin, Cuvântarea
272, Migne, P. L., XXVIII, 1246.). „Credincioşii cunosc trupul lui Hristos,
dacă nu neglijează să fie trupul lui Hristos. Să fie trupul lui Hristos, dacă
vor să traiască din Duhul lui Hristos. Din Duhul lui Hristos nu trăieşte decât
trupul lui Hristos... O, taină a evlaviei! O, semn al unităţii! O, lanţ al
dragostei! Cine vrea să trăiască are unde şi ce să trăiască. Să se apropie, să
creadă; să fie întrupat Lui, ca să fie viu»(Fer. Augustin, Comentar la Evanghelia după Ioan, 26, 13,
Migne, P. L., XLV, col. 1612, 1613.)
Numai
prin toate aceste trei Taine, Botezul, Mirungerea şi Euharistia, omul se încorporează
deplin în Hristos, devenind mădular al Trupului Său, Biserica şi obţine
calitatea plenară de creştin.
266.
Ce alte nume se mai dau Bisericii?
Biserica
mai este numită „Ogorul lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 9), „casa” sau „templul” lui Dumnezeu,
cum spune Sf. Apostol Pavel efesenilor: „(Voi) sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii
şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a
Proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi iisus Hristos, în Care
toată zidirea bine alcătuită creşte întru locaş sfânt în Domnul, întru Care voi
împreună sunteţi zidiţi spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh” (Efes. 2,
19-22).
Sf.
Scriptură foloseşte des cuvântul „a zidi” în înţelesul că puterea credinţei şi
a dragostei va înălţa clădirea, adică obştea cea mare a creştinilor. „Pe
această piatră voi zidi Biserica Mea”, zice Mântuitorul (Matei 16, 18). Iar
Sf. Apostol Pavel scrie efesenilor: „Si El a dat pe unii apostoli, pe alţii
prooroci, pe alţii evanghelişti, iar, pe alţii păstori şi învăţători, spre
desăvârşirea sfinţilor la lucrul slujirii, spre zidirea trupului lui Hristos;
până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui
Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui
Hristos, ca să nu mai fim copii, duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de
orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor,
spre uneltirea rătăcirii, ci ţânând adevărul în iubire, să creştem întru toate pentru
El, Care este capul, Hristos” (Efes. 4, 11-15). Într-una din vedeniile
sale, Păstorul lui Herma arată minunata zidire făcută de îngeri, a unui uriaş
trup, care e Biserica alcătuită din pietre felurite: clerici şi credincioşi(Păstorul
lui Herma, Vedenia 3, 3, 4, 5, 6, 7, Migne, P. G., II, col. 901
ş.u.).
Uneori
Biserica e înfăţişată ca „mireasă” a lui Hristos. Sf. Apostol Pavel scrie corintenilor:
„V-am logodit unui singur bărbat ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită”
(II Cor. 11, 2). În scrisoarea către efeseni se vorbeşte de taina cea mare
a nunţii lui Hristos cu Biserica (5, 32). Apocalipsa preamăreşte Ierusalimul
cel ceresc ca pe mireasa Mielului (21, 2, 9; 22, 17). Origen, Sf. Ipolit şi,
după ei, toţi Sf. Părinţi lămuresc că «Mirele şi mireasa din Cântarea
Căntărilor sunt Hristos şi Biserica».
267.
Cum se înfăţişează Biserica în calitatea ei de zidire nouă şi de mireasă a lui Hristos?
Ea
se înfăţişează ca un „cer nou şi pământ nou”, cum au văzut Isaia (65,
17); Petru (II Petru 3, 13) şi Apocalipsa (21, 1). Biserica e, deci, o lume
nouă. Sf. Grigorie de Nissa ne descrie înaripat acest lucru într-una din
Omiliile sale la Cântarea Cântărilor: «Întemeierea Bisericii este o nouă zidire
a lumii. În ea, după cuvântul proorocului (Isaia 65, 17), se zideşte şi un cer
nou, care e tăria credinţei în Hristos, cum zice Pavel (I Tim. 3, 15), şi se
pregăteşte şi un pământ nou, care soarbe ploaia ce cade pe el, şi se formează
un alt om reînnoit prin naşterea cea de sus, după chipul Celui Care l-a zidit.
Şi firea luminătorilor este alta. Despre ei se zice: „Voi sunteţi lumina
lumii” (Matei 5, 14) şi: „între aceştia voi străluciţi ca luminătorii în
lume” (Filip. 2, 15). Şi sunt multe stele care răsar pe cerul credinţei. Nu
e de mirare că sunt o mulţime de stele numărate şi numite de Dumnezeu în
această lume nouă. Făcătorul unor asemenea stele zice că numele lor au fost
scrise în ceruri. În adevăr am auzit pe Făcătorul zidirii celei noi vorbind
astfel către luminătorii săi: „Numele voastre au fost înscrise în ceruri” (Luca
10, 20). Frumuseţea deosebită în zidirea cea nouă este nu numai o mulţime de stele
făcute în ea de Cuvântul, dar sunt şi mulţi, sori care luminează lumea prin
razele faptelor bune. iisus Hristos, Făcătorul unor asemenea sori, vorbeşte
astfel: „Lumina voastră să lumineze înaintea oamenilor” (Matei 5, 16).
Şi: „Atunci drepţii vor lumina ca soarele” (Matei 13, 43). După cum cel
care privind la lumea ce cade sub simţuri şi cugetând la înţelepciunea vădită
în frumuseţea lucrurilor, îşi dă seama prin cele văzute de frumuseţea cea nevăzută
şi de izvorul înţelepciunii, al cărui curs a alcătuit firea lucrurilor, tot
aşa, cel care priveşte la această lume nouă a întemeierii Bisericii vede în ea
pe Cel ce este şi devine totul în toate(Sf. Grigorie de
Nissa, Omilia 13 la Cântarea Cântăribor, Migne, P. G., XLIV, col.
1049, 1052; Sf. Grigorie).
268.
Ce legătură are această lume nouă, ca Trup tainic al Domnului, cu Trupul cu care
Mântuitorul a trăit pe pământ?
Biserica
prelungeşte întruparea Mântuitorului atât prin faptul că Hristos e capul ei,
cât şi prin lucrarea neîntreruptă a Sf. Duh în ea. Trupul Mântuitorului e
prezent în Biserică cu fiecare Sfântă Euharistie sau Împărtăşanie. Sf. Ignatie
Purtătorul de Dumnezeu, Sf. Ioan Gură de Aur şi alţi Părinţi susţin că Trupul
euharistic e trupul lui iisus Hristos Cel răstignit, biciuit, însângerat,
străpuns cu lancea şi dând întregii lumi izvoare mântuitoare de sânge şi apă (Sf.
Ignatie, Scrisoarea către smirneni, 7, 1, Funk 1, p. 280; Sf. Ioan Gură
de aur, Omilia 24, 4 la Scrisoarea I). Noi ne unim cu Hristos nu numai prin
credinţă, ci şi în chip real (Sf. Ioan Gură de aur, Omilia 82, 5 la
Matei, Migne, P. G., LVII, col. 743, Idem, Despre preoţie, 3,
4, Migne). Deşi
înălţat cu Trupul la cer şi stând
de-a dreapta Tatălui, în Sf. Treime, Mântuitorul e de faţă, cu Trupul Său, şi
în Biserică, prin prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Său. Deci
în Trupul tainic al Domnului se află Trupul omenesc al Mântuitorului. Tăria şi
veşcia celui dintâi sunt asigurate de prezenţa celui de-al doilea.
269.
Ce fapte adeveresc prezenţa Mântuitorului în Biserică?
Mântuitorul
continuă să exercite şi să susţină, în Biserica Sa, cele trei puteri sau
slujiri ale Sale, prin care a lucrat mântuirea noastră pe pământ: învăţătorească,
arhierească şi împărătească. De altfel, cele trei slujiri sunt legate în mod
firesc de Persoana Fiului lui Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru mântuirea
noastră.
În
calitate de Cap al Bisericii, Hristos continuă să fie în ea Arhiereul care
Se oferă pe Sine jertfă în continuare; Învăţătorul care Îşi propagă
învăţătura despre Sine şi despre mântuirea în Sine; şi Împăratul, Conducătorul
nostru suprem spre mântuire. Iar Biserica este chemată să participe la aceste
slujiri şi să le continue pentru mântuirea noastră, organele văzute sfinţite
ale Arhiereului nevăzut Hristos fiind Apostolii şi urmaşii lor, episcopii, şi,
prin ei, preoţii.
Puterea
de a învăţa a fost dată Bisericii prin porunca Mântuitorului dată Apostolilor: „Mergând
învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 19). Strâns legat de această putere
este darul Bisericii de a nu greşi în învăţăra ei, pentru că Biserica este „stâlpul
şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15). Acest dar, numit şi darul
infailibilităţii, decurge din prezenţa Duhului Sfânt în ea şi se manifestă în
chip ordinar prin puterea harică a episcopatului în totalitatea lui, fie că reprezintă
Biserica în Sinodul ecumenic, fie că exprimă consensul Bisericii împrăştiate.
Darul acesta se manifestă însă numai când e vorba de învăţături dogmatice şi
morale. Biserica a luptat mult pentru a-şi apăra atât autoritatea
învăţătorească, cât şi învăţătura însăşi. «Dacă, zice Tertulian, Domnul iisus
Hristos a trimis pe Apostoli la predicare, nu trebuie primiţi alţi predicatori
decât cei rânduiţi de Hristos» (Tertulian, Despre prescrierea ereticilor,
21, Migne, P. L., II, col. 33.).
Puterea
arhierească sau sfinţitoare a fost dată de
Mântuitorul Bisericii, prin Apostoli, cărora le spune la prima întâlnire de
după Înviere: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi
iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). Puterea sfinţitoare
se revarsă în Biserică prin ierarhia care-şi are începutul de la Sf. Apostoli
(I Tim. 3, 1-16). Miezul puterii sfinţitoare a Bisericii stă în aducerea
Jertfei Euharistice, în care Mântuitorul Însuşi, ca Arhiereu, Se aduce ca
jertfă fără de sânge şi îndeamnă pe ucenici: „Aceasta să faceţi întru
pomenirea Mea” (Luca 22, 19; I Cor. 11, 24-25). Prin puterea sfinţitoare se
săvârşesc Sf. Taine, începând cu Botezul, pe care Mântuitorul îl aşază deodată cu
slujirea învăţătorească (Matei 28, 19).
Puterea
împărătească sau de conducere a fost dată Bisericii de Mântuitorul prin Sf. Apostoli,
cu aceste cuvinte: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă şi cel ce se
leapădă de voi de Mine se leapădă” (Luca 10, 16) şi „Precum M-a trimis
pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21).
270.
Lumea cea nouă a Bisericii e alcătuită numai din creştinii trăitori pe pământ?
Biserica
e alcătuită din obştea văzută a creştinilor, dar şi din toţi creştinii adormiţi
în adevărata credinţă. Biserica este în primul rând un aşezământ şi o obşte
văzută, pentru că iisus Hristos, Care a întemeiat-o, S-a făcut trup, credinţa
se mărturiseşte văzută, Sf. Taine sunt semne văzute, ierarhia bisericească e
văzută, membrii Bisericii sunt văzuţi. «Fiţi atenţi la mine, pe care mă
vedeţi», strigă Biserica, după cum se exprimă un scriitor bisericesc (Fer. Augustin, Despre credinţa în
lucrurile care nu se văd, 4, 7, Migne, P.L., XL, col. 176).
Dar
Biserica cuprinde nu numai pe creştinii vii, ci şi pe cei adormiţi în dreapta
credinţă, cum ne încredinţează Sf. Apostol Pavel, când scrie evreilor: „V-aţi
apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului Celui viu, de Ierusalimul
cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, şi de
Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu,
Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi şi de lisus, Mijlocitorul
Noului Testament, şi de sângele stropirii, care grăieşte mai bine decât al lui Abel”
(Evr. 12, 22-24).
271.
Cum numeşte învăţătura ortodoxă Biserica celor de pe pământ şi cum numeşte
Biserica celor din cer?
Pe
cea dintâi o numeşte Biserică luptătoare, iar pe cea de a doua, Biserică
biruitoare. Cea dintâi luptă încă împotriva păcatului, suferă prigoane,
înfruntă răul sub toate formele şi se află pe drum, pe când cealaltă e
biruitoare, a ajuns în patria ei şi membrii ei au căpătat premiul luptei: „cununile
măririi” (II Tim. 4, 8; I Petru 5, 4)(Mărturisirea lui
Dositei, 10, la Michălcescu, Bekenntnisse…,
p. 164.). Amândouă
aceste Biserici alcătuiesc acelaşi Trup al lui Hristos. Ele sunt legate prin
legătura iubirii; iar legătura iubirii se arată printr-un neîncetat schimb de
bunuri duhovniceşti, de o parte şi de alta, adică rugăciunile celor vii pentru
cei morţi şi mijlocirea celor adormiţi pentru cei ce sunt încă în această
viaţă.
272.
Cine sunt membrii Bisericii?
Membrii
Bisericii de pe pământ sau luptătoare sunt toţi cei care s-au încorporat în Hristos,
prin Botez, Mirungere şi Euharistie, mărturisind aceeaşi credinţă una şi
întreagă a Bisericii, afară de eretici, de schismatici şi de lepădaţii de
credinţă, care singuri s-au aşezat în afără Bisericii. Membrii Bisericii
biruitoare sunt drepţii şi îngerii.
Unii
eretici au susţinut şi susţin că numai drepţii, nu şi păcătoşii, fac parte din
Biserica luptătoare. Mântuitorul însă, printr-o seamă de pilde, ca aceea a
neghinei (Matei 13, 24-39), a năvodului (Matei 13, 47-48), a ospăţului (Matei
22, 2-11), a celor zece fecioare (Matei 25, 1- 13), a turmei în care sunt oi şi
capre (Matei 25, 32) şi în parabola cu oaia cea rătăcită (Matei 18, 12), ne-a
învăţat că şi păcătoşii fac parte din Biserică. Mântuitorul arată chiar o grijă
deosebită pentru cei păcătoşi: „N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci
cei bolnavi” (Matei 9, 12). Păcătoşii ocupă şi ei loc în Biserica Lui.
Despărţirea drepţilor şi a păcătoşilor va avea loc la judecata viitoare, când
în împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu nu vor intra decât cei drepţi (Fer.
Augustin, Scurta discuţie cu Donatiştii, 3, 10, 20, Migne, P. L.,
XLIII, col. 635).
Despre membrii Bisericii Mărturisirea lui Dositei zice: «Credem că membri ai Bisericii
soborniceşti sunt toţi şi nu numai credincioşii, cei ce venerează adică, fără
să se îndoiască, credinţa curată a Mântuitorului Hristos, aşa cum a fost
învăţată de El, de Apostoli şi de Sf. Sinoade Ecumenice. Aceştia sunt membri ai
Bisericii, chiar dacă unii dintre ei ar fi vinovaţi de tot felul de păcate.
Căci dacă n-ar fi membri ai Bisericii cei ce cred, dar vieţuiesc în păcate, nu
ar fi judecaţi de Biserică. Fiind însă judecaţi de Biserică şi îndemnaţi la
cainţă şi conduşi la calea poruncilor mântuitoare, sunt şi se recunosc membri
ai Bisericii soborniceşti, chiar de ar fi pătaţi de păcate, numai din motivul
că n-au căzut în disperare şi stăruie în credinţa sobornicească şi dreaptă (Mărturisirea
lui Dositei, 11).
273.
De ce credem în Biserică?
Credem
în Biserică pentru că ne uneşte cu Dumnezeu, pentru că în ea se află neîncetat Hristos
şi Sf. Duh şi pentru că ea nu greşeşte, fiind infailibilă. Credem în ea şi
pentru frumuseţea şi înălţimea scopurilor pe care ea le urmăreşte: acela de a
ne pregăti pentru mântuire şi acela de a ne mijloci această mântuire. Viaţa
Bisericii este, în întregime, o activitate încordată şi o luptă pentru
mântuire, cum ne mărturisesc Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie: „Luaţi Duh
Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine,
vor fi ţinute”, ne spune Mântuitorul (Ioan 20, 22-23). Sf. Ciprian susţine
că în afară de Biserică nu e mântuire (Sf. Ciprian, Scrisoarea 73, 21, C,
V, 3, 2, p. 605) şi
că cine n-are Biserică de mamă nu poate avea pe Dumnezeu de tată (Sf.
Ciprian, Despre unitatea Bisericii soborniceşti, 6, Migne, P. L.,
IV, col. 502).
274.
De ce se numeşte Biserica „una”?
Pentru
că Mântuitorul a întemeiat o singură Biserică (Matei 16, 18), nu mai multe, pentru
că Biserica are un singur cap, pe iisus Hristos, pentru că ea este înfăţişată
ca singură mireasă a lui Hristos (Efes. 5, 27), ca o casă a lui Dumnezeu şi a
lui Hristos (Evr. 3, 6; 10, 21), ca Trupul unic al lui Hristos (Rom. 12, 5), ca
o singură turmă (Ioan 10, 16; 21, 15). „Mă rog... ca toţi să fie una; Precum
Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia întru Noi să fie
una... Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăîrşiţi întru unime” (Ioan
17, 20- 23). Sf. Apostol Pavel spune efesenilor că ei sunt „un trup şi un
duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre. Este
un Domn, o credinţă, un Botez” (Efes. 4, 4- 5). E o unitate mai presus de
fire, pe care Mântuitorul o aseamană cu unitatea dintre tulpină viţei şi
mlădiţe: „Eu sunt tulpina viţei, voi mlădiţele” (Ioan 15, 5). Biserica
este una prin credinţă, viaţă duhovnicească, cult şi conducere. Sf. Părinţi
mărturisesc fără încetare unitatea Bisericii. Sf. Ciprian spune că unitatea
Bisericii a fost preînchipuită de corabia lui Noe, de femeia Rahab şi de cămaşa
cea necusută a lui Hristos (Sf. Ciprian, Scrisoarea 69, 2, 4; C,
V, 3, 2, p. 601).
Păstorul lui Herma susţine că, deoarece e o singură pecete a darului Duhului
Sfânt, o singură cugetare, o singură minte, o singură credinţă şi o singură
dragoste, clădirea turnului, adică a Bisericii, are o singură culoare: ca a
soarelui (Păstorul lui Herma, Asem. 9, 17, 4, Migne, P. G.,
II, 998). Sf.
Irineu arată că Biserica păzeşte propovăduirea şi credinţa «că şi cum ar locui
o singură casă, crede acestora ca şi cum ar avea un singur suflet şi o singură inimă
şi le predică, le învaţă şi le predă armonic, ca şi cum ar avea o singură gură»(Sf.
Irineu, Contra ereziilor, 1, 10, 2, Migne, P. G., VII, 552). Învăţătura celor
doisprezece Apostoli cuprinde acest fragment din rugăciunea euharistică a vremii
sale: «După cum această pâine frântă era răspândită pe munţi şi coline şi,
fiind adunată, a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile
pământului în împărăţia Ta»(Învăţătura celor doisprezece Apostoli, 9, 4, Funk 1, p. 22; Scrierile
Părinţilor Apostolici, Bucureşti, 1979, p. 29). E un singur Tată, e un singur Cuvânt, e
un singur Duh Sfânt, e o singură mama Fecioară pe care «Mie-mi place s-o numesc
Biserică», zice Clement Alexandrinul (Clement
Alexandrinul, Pedagogul, 1, 6, 42, 1, Migne, P. G., VIII, col.
300). «E un singur Dumnezeu, un singur Hristos şi o singură
Biserică» zice Sf. Ciprian (Sf.
Ciprian, Scrisoarea 43, 5, C.V., 3, 2, p. 594). «E o
singură credinţă, un singur Hristos, un singur Dumnezeu Tatăl, un singur Domn
iisus Hristos, Fiul Său, şi un singur Duh Sfânt», zice Rufin (Rufin, Comentar
la Simbolul Apostolic 39, Migne, P. L., XXI, col. 375 A).
275.
Dacă Biserica este una, de ce, totuşi, partea ei văzută are mai multe
căpetenii, în persoana episcopilor eparhioţi?
Apostolii,
întemeind fiecare biserici, au pus în fruntea acestora câte un episcop, ca urmaş
al lor. Aceşti episcopi nu împart Biserica după numărul episcopiilor, pentru că
acestea sunt numai părţi alcătuitoare ale Bisericii, care este una. Episcopii
nu sunt decât slujitori ai lui iisus Hristos (I Cor. 4, 1), după cuvântul Sf.
Apostol Pavel: „Împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos,
pentru trupul Lui, care este Biserica, al cărei slujitor m-am făcut, după
iconomia lui Dumnezeu” (Col. l, 24-25). Acelaşi Sf. Apostol înfăţişează
astfel rolul sau când scrie către corinteni: „Căci noi împreună lucrători cu
Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu... Altă
temelie nimeni nu poate să pună, decât cea pusă, care este iisus Hristos” (I
Cor. 3, 9, 11).
276.
Despărţirea Bisericii apusene de cea răsăriteană n-a adus şi ruperea unităţii Bisericii?
Despărţirea n-a atins unitatea Bisericii, pentru că această
unitate nu se poate destrăma niciodată, oricare ar fi numărul şi calitatea
ereticilor, care se smulg de la sânul Bisericii. Ereziile şi schismele, oricât
de multe şi mari ar fi, nu pot desfiinţa Biserica cea una, pentru că ea este
strâns unită cu Capul ei, Care este iisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai
presus de fire şi ea nu poate fi zdruncinată de nimeni.
277.
De ce se numeşte Biserica „sfântă”?
Biserica
se numeşte sfântă, pentru că sfânt este Capul ei, Mântuitorul iisus Hristos, pentru
că sfânte sunt mijloacele mântuirii, Duhul Sfânt, Care sălăşluieşte în Biserică
până la sfârşitul veacului, învăţătura propovăduită şi Trupul Domnului, Care e
sfinţenia însăşi. Sf. Apostol Pavel zice: „Hristos a iubit Biserica şi S-a
dat pe Sine pentru ea, ca să o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt,
şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând întinăciune, nici prihană
sau altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efes. 5,
25-27). Sf. Irineu scrie: «Unde e Biserica, acolo e şi Duhul Sfânt şi unde e Duhul
Sfânt acolo e şi Biserica şi tot harul» (Sf. Irineu, Contra
ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col. 966). «Biserica e fără pată şi
fără zbârcitură» , zice Rufin (Rufin, Comentar la Simbolul Apostolic,
39, Migne, P. L., XXI, col. 375).
Bisericile, grăieşte Origen, «sunt ca luminătorii în lume (Filip. 2, 15). Cel
mai rău membru al Bisericii nu poate fi comparat cu nimeni din adunările
omeneşti» (Origen, Contra lui Cels, 3, 29, Migne, P. G., XI,
col. 957).
278.
Poate fi Biserica sfântă, dacă ea cuprinde şi păcătoşi?
Păcătoşii
n-ating sfinţenia Bisericii. Miezul misiunii Bisericii stă tocmai în
îndreptarea păcătoşilor. Toţi oamenii sunt păcătoşi, încât despre nici unul nu
se poate spune că e lipsit de păcate (Fac. 6, 5, 12; III Regi 8, 46; Pilde 20,
9; Eccl. 7, 20; Iov 14, 4, 5; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8). Însuşi Apostolul Pavel
a spus despre sine că e cel dintâi dintre păcătoşi (I Tim. 1,15). Mântuitorul a
asemănat Biserica, în diferitele Sale parabole, cu ţărâna care cuprinde şi grâu
şi neghină (Matei 13, 24-30, 36-43), cu năvodul care prinde şi peşti buni şi
peşti răi (Matei 13, 47-50), cu nunta fiului de împărat la care sunt chemaţi şi
cei ce n-au haină de nuntă (Matei 22, 9-14), şi abia la sfârşitul veacurilor se
va alege grâul de neghină, peştii buni de cei răi, cei ce au haină de nuntă de
cei fără o astfel de haină. Apostolul Pavel spune că Biserica este ca o casă,
în care se găsesc şi vase de cinste şi vase de necinste (II Tim. 2, 20), sau
asemenea corpului omenesc, care are şi membre de cinste şi membre de necinste
(I Cor. 12, 22-24). Aşadar, e cu neputinţă ca toţi membrii Bisericii să fie
sfinţi şi fără de păcate. Rolul Bisericii este tocmai de a-i sfinţi pe toţi,
prin mijloacele sfinţitoare pe care le are. Prin această misiune şi prin aceste
mijloace (Sf. Taine) este Biserica Sfântă, iar nu prin starea de sfinţenie a membrilor
ei.
279.
De ce se numeşte Biserica „sobornicească”?
Biserică
„sobornicească” înseamnă întâi o Biserică răspândită în toată lumea, cuprinzând
pe credincioşii din toate locurile, din toate timpurile şi de la toate
popoarele, ca o încununare a poruncii Mântuitorului: „Mergând învăţaţi toate
neamurile...” (Matei 28, 19). Sf. Apostol Pavel spune galatenilor şi
colosenilor că în Biserica lui Hristos nu se face deosebire de neam între
credincioşi: „Nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur,
brbar, scit, rob şi liber, ci toate şi întru toţi Hristos” (Col. 3, 11;
Gal. 3, 28). Biserică „sobornicească” înseamnă unirea tuturor cu totul. Fiecare
membru şi toţi la un loc stau în unire cu Biserica întreagă şi aceasta cu
fiecare membru. Mai este sobornicească şi pentru că Sinoadele ecumenice sau
Soboarele a toată lumea sunt autoritatea cea mai înaltă a obştii creştine,
având să se pronunţe fie asupra credinţei, fie asupra vieţii creştine. Biserica
„sobornicească” are, în fine, şi înţelesul de „ortodoxă”, adică „dreptcredincioasă”
(dreptmăritoare), ceea ce înseamnă unitatea în învăţătură şi conducere, ca
legătură ce uneşte Bisericile din diferitele teritorii. Cu acest înţeles găsim
cuvântul prima dată la Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, care susţine că «Unde
este Hristos acolo este Biserica sobornicească» (Sf.
Ignatie, Scrisoarea către Smirneni, 8, 2, Funk 1, 282).
Nimeni
n-a arătat mai cuprinzător şi mai limpede înţelesul sobornicităţii Bisericii,
ca Sf. Chiril, marele catehet de la Ierusalim: «Biserica se numeşte
sobornicească, zice el, pentru că ea este în toată lumea, de la o margine a
pământului la alta; pentru că ea învaţă soborniceşte şi fără greşeală toate
dogmele, care trebuie să ajungă la cunoştinţa oamenilor, despre lucrurile văzute
şi nevăzute, cereşti şi pământeşti; pentru că ea supune la adevărata evlavie
tot neamul omenesc, conducător şi conduşi, învăţaţi şi neînvăţaţi, pentru că ea
tratează soborniceşte şi vindecă tot felul de păcate săvârşite de suflet şi de
trup; în fine, pentru că ea posedă tot felul de virtuţi, oricum s-ar numi, în
fapte, în cuvinte şi în tot felul de daruri duhovniceşti» (Sf. Chiril
al Ierusalimului, Cateheza 18, 23, Migne, P. G., XXXIII, col.
1041).
280.
De ce se numeşte Biserica „apostolească”?
Biserica
se numeşte „apostolească” pentru că ea a fost întemeiată de Mântuitorul
pe temelia Sf. Apostoli (Efes. 2, 20), a fost răspândită în lume şi organizată
de către Sf. Apostoli; pentru că, cu ajutorul Duhului Sfânt care este în ea de
la Cincizecime, păstrează neschimbată învăţătura dată ei de iisus Hristos (Ioan
14, 26; 16, 13) prin Sf. Apostoli; şi, în fine, pentru că păstrează darurile
Sfântului Duh de la Sf. Apostoli prin succesiune; adică păstrează legătura harului
neîntreruptă de la aceştia până astăzi, succesiune numită apostolică. Apostolicitatea
Bisericii e mărturisită atât de Sf. Scriptură cât şi de Sf. Tradiţie. Sf. Apostol
Pavel scrie: „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci
sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind
pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra din capul unghiului fiind
Însuşi lisus Hristos, întru care toată zidirea bine alcătuită creşte, întru
locaş sfânt, în Domnul” (Efes. 2, 19-21). Acelaşi Apostol îndeamnă pe
credincioşii săi să se depărteze de învăţătura şi de învăţătorii care nu se
sprijină pe Sf. Apostoli. El scrie
tesalonicenilor: „Drept aceea, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie
prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15). Tot Sf. Apostol Pavel spune lui Tit: „De
omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărteazăte” (Tit 3, 10).
Apostolii,
zice Sf. Irineu, au întemeiat Bisericile (Sf. Irineu, Contra
ereziilor, 33, 2, Migne, P. G., VII, col. 848). Ei au pus din plin, ca
într-un depozit bogat să ia din ea
băutura vieţii. Ei au transmis tradiţia acelora căroră le încredinau
bisericile. Sf. Irineu atrage
atenţia asupra celor care au şi care n-au succesiunea apostolică: «Trebuie supunere către cei care sunt presbiteri
în Biserică, către cei care au succesiune de la Apostoli, cum am arătat. Aceştia, odată cu
succesiunea episcopului, au primit, cu voinţa Tatălui, darul sigur al adevărului. Ceilalţi însă,
care sunt lipsiţi de succesiunea principală şi care şi-o adună de oriunde, trebuie bănuiţi» (Sf. Irineu,
Contra ereziilor, 4, 26, 2, Migne, P. G., VII, col. 1053). Tertulian, bun cunoscător
şi susţinător al succesiunii apostolice
şi duşman neîmpăcat al ereticilor, spune că: «Bisericile se socotesc
apostolice, ca urmaşe ale
Bisericilor apostolice… Aşa multe şi aşa de mari Biserici sunt una, aceea care
prin vine de la Apostoli, din care
sunt toate. Astfel toate sunt din prima şi sunt apostolice, în măsura în care toate-şi arată unitatea
cu una singură» (Tertulian, Despre presrrierea ereticilor,
20, Migne, P. L., II, col. 32).
281.
Ce aşezământ are Biserica prin care asigură succesiunea apostolică?
Biserica
îşi asigură succesiunea apostolică prin ierarhia bisericească.
282.
Ce obîrşie are ierarhia bisericească?
Ierarhia
bisericească harică sau sacramentală îşi are originea în însăşi preoţia sau
Arhieria lui Hristos, Arhiereul
nostru în veac la Tatăl (Evr. 4, 14; 5, 5-6; 7, 16-17, 21, 24-27; 8, 1, 6; 9, 10). Aceasta, după ce a chemat pe cei
12 Apostoli să-I urmeze (Matei 10, 1-4) şi mai apoi pe cei şaptezeci (sau şaptezeci şi doi,
Luca 10, 1), le-a dat puterea arhieriei sau preoţiei prin Duhul Sfânt şi prin ei urmaţilor
acestora în Taina Hirotoniei (Ioan 20, 21-23), pentru mântuirea oamenilor şi a lumii (Matei 28, 18-20; Marcu 16,
15-16), investindu-i în acest sens
cu toată puterea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii (Luca 24, 49; Fapte
1, 13-14; 2, 1-4), pentru a fi
iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1) în Biserica Sa. Apostolii şi,
apoi, urmaşii lor, episcopii, şi,
prin ei, preoţii şi diaconii, îşi au locul lor bine precizat în constituţia Bisericii, căci: „Nimeni nu-şi ia
singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu ca şi Aaron”, zice Sf. Apostol Pavel
(Evr. 5, 4); „Şi El (iisus Hristos) a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti,
pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, spre zidirea Trupului
lui Hristos” (Efes. 4, 11-12).
Comunitatea
Bisericii este organizată ierarhic. Biserica face deosebire între păstori şi turmă, cler şi popor, „împreună
slujitori sau lucrători cu Dumnezeu” (I Cor. 3, 9).
283. Câte trepte are ierarhia
bisericească?
Ierarhia
bisericească are trei trepte: diaconi (Fapte 6, 3-6; I Tim. 3, 8-12), preoţi
(Fapte 14, 23; 15, 2, 4, 6,
22-23; 20, 17; I Tim. 5, 17; Tit 1, 5) şi episcopi (Fapte 20, 28; I Tim.
3, 1- 7), legaţi între ei, dar
deosebiţi unii de alţii. Aceste trei trepte sunt mărturisite atât de Sf. Scriptură, cât şi de Sf. Tradiţie.
Faptele Apostolilor ne istorisesc, pe larg, alegerea şi hirotonirea celor şapte diaconi (Fapte
6, 3-6), iar Sf. Apostol Pavel pomeneşte des de ei şi le da îndrumări ca în Scrisoarea I către
Timotei (3, 8, 12). Sf. Pavel şi Sf. Barnaba hirotonesc preoţi prin cetăţi (Fapte 14, 23); Sf.
Apostol Pavel aşază episcopi: pe Timotei în Efes şi pe Tit în Creta (I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6;
Tit l, 5). Numirea de episcop (supraveghetor) şi aceea de presbiter (bătrân) erău, la început,
egale şi se întrebuinţau una în locul celeilalte. Aşa se numesc episcopii şi presbiterii din
Efes şi Filipi (Fapte 20, 28; Filip. 1,1). Dar gradele lor nu erău egale şi în lucrarea lor.
Deosebire între episcop şi presbiter se vede limpede în Epistola I către Timotei, unde se spune că Timotei
avea, ca episcop, drepturi mai mari decât presbiterii: de a supraveghea cultul, învăţătura (II
Tim. 2, 2), de a administra averea bisericească, de a conduce Biserica (I Tim. 5, 1-2, 14-20), de a hirotoni
preoţi (I Tim. 3, 1-10; 5, 22), de a
distinge pe preoţii vrednici şi de a pedepsi pe cei nevrednici (I Tim.
5, 17, 19, 20). Amestecul termenilor
de episcop şi presbiter se datoreşte faptului că episcopii erău şi bătrâni
(presbiteri), iar presbiterii
(bătrânii) erău şi supraveghetori (episcopi). Presbiterii sunt urmaşii celor 70
de ucenici (Luca 10, 1), ajutători
şi delegaţi ai episcopilor în săvârşirea misiunii lor în Biserică.
Cele
trei trepte ale ierarhiei bisericeşti sunt legate între ele prin acelaşi har al
preoţiei, după cuvântul Sf. Apostol Pavel către Timotei: „Nu fi nepăsător
făţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin Proorocie, cu punerea
mâinilor mai-marilor preoţilor” (I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6).
Sf.
Clement Romanul, Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, Sf. Policarp şi alţii mărturisesc
cele trei trepte ale ierarhiei şi susţin că fără aceasta nu este Biserică (Sf.
Ignatie, Scrisoarea către Tralieni, 3, Funk, I, 244).
284.
Care e cea mai mare autoritate în Biserică?
Cea
mai mare autoritate în Biserică sunt episcopii ca urmaşi direcţi ai Sf.
Apostoli, despre care Sf. Pavel zice în Scrisoarea I către Corinteni (12, 28): „Şi
pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică, întâi pe apostoli, al doilea pe prooroci,
al treilea pe învăţători...”. Fericitul Teodoret al Cirului, lămurind
textul din I Timotei 3, 13, spune că «pe cei ce se numesc acum episcopi, îi
numeau atunci Apostoli, cu trecerea timpului numele de Apostol s-a rezervat
însă Apostolilor cu adevărat, iar cel de episcop s-a dat celor numiţi odinioară
Apostoli». Sf. Ciprian susţine că fără episcop nu e Biserică (Sf.
Ciprian, Scrisoarea 66, C.V., p. 583). Episcopul este centrul puterii duhovniceşti
şi capul văzut al Bisericii dintr-o anumită regiune. Sinodul episcopilor este autoritatea
cea mai mare a Bisericii dintr-o parte a creştinătăţii, iar sinodul ecumenic
este autoritatea cea mai înaltă a Bisericii Ortodoxe.