Despre Dumnezeu Duhul Sfânt

222. In care articol din Simbolul Credintei se vorbeste despre Duhul Sfant? 
In articolul al VIII-lea.

223. Care este acest articol? 
Este urmatorul: «Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, Care din Tatal purcede, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, Care a grait prin Prooroci».

224. Ce inseamna: “Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit”? 
Aceste cuvinte arata ca Sfantul Duh este intru totul egal cu Tatal si cu Fiul, fiind ca si Ei vesnic, atotputernic, atotstiutor, pretutindeni de fata, cuvenindu-I-se asadar aceeasi inchinare si slava ca si Tatalui si Fiului. Dar nu numai atat. Cuvintele acestea nu arata numai ca Duhului 1 se cuvine aceeasi inchinare si cinste ca Tatalui si Fiului, ci si ca atunci cand ne inchinam si dam slava Tatalui si Fiului trebuie sa ne inchinam si sa dam slava si Sfantului Duh, caci e nedespartit de Aceia, fiind a treia persoana dumnezeiasca a Sfintei Treimi. Aceasta inseamna ca Sfantul Duh este de o fiinta cu Tatal si cu Fiul, cum am vazut ca este si Fiul de o fiinta cu Tatal. Sfantul Duh este in Tatal si in Fiul, precum si Fiul este in Tatal si in Sfantul Duh, si Tatal, in Fiul si in Sfantul Duh. Toti trei au o singura fiinta, vointa, putere si slava, o singura Dumnezeire, aratata in trei ipostasuri, sunt un singur Dumnezeu in trei persoane, asa cum soarele are disc, raza si lumina, dar e un singur soare195 (Sf. Atanasie cel Mare, intrebari oarecare, intrebarea 4, la Atanasie de la Paros, Epitoma dumnezeiestilor dogme, Manastirea Neamt, 1816, p. 230).

225. Avem temeiuri pentru aceasta invatatura in Sfanta Scriptura si in Sfintii Parinti? 
Da, avem. Sfantul Duh e numit de Sf. Apostol Petru Dumnezeu, cand ii spune lui Anania: “Pentru ce a umplut satana inima ta, ca sa minti tu Duhului Sfant… N-ai mintit oamenilor, ci lui Dumnezeu” (Fapte 5, 3, 4). Iar Sf. Apostol Pavel spune ca Duhul Sfant e in Dumnezeu, adica in Tatal si in Fiul, cum e duhul omului in om. De aceea, El e atotstiutor: “Iar noua ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Sau, fiindca Duhul toate le cerceteaza, pana si adancurile lui Dumnezeu. Caci cine dintre oameni stie cele ale omului, decat duhul omului, care este in el? Asa si cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut decat Duhul lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 10-11). Dar ca Duhul Sfant e totusi o persoana deosebita de Tatal si de Fiul, insa de aceeasi cinste cu Ei, vedem din porunca Mantuitorului, Care trimite pe Apostoli sa boteze pe oameni in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh (Matei 28, 19).
Cele trei persoane ale Sfintei Treimi nu sunt nici despartite, caci au impreuna o singura fiinta, nici amestecate, caci sunt trei ipostasuri si nu unul. Sf. Ioan Damaschin spune: «intre ipostasurile Dumnezeirii nu exista deosebire de vointa, sau de gandire, sau de lucrare, sau de putere, sau de altceva, din acelea care dau nastere in noi la vreo deosebire cu totul adevarata. Pentru aceea nu spunem ca Tatal si Fiul si Sfantul Duh sunt trei Dumnezei, ci din contra, ca Sfanta Treime este un singur Dumnezeu… Caci, dupa cum am spus, ipostasurile Sfintei Treimi se unesc, in intelesul ca ele sunt unele in altele… Ele nu sunt despartite unele de altele si nici impartite in ce priveste fiinta»196 (Dogmatica, cartea I, cap. VII, trad. dfc, p. 32).

226. Ce inseamna cuvintele “Care de la Tatal purcede”? 
Cuvintele acestea arata ca Duhul Sfant e din Tatal, dar nu prin nastere ca Fiul, ci prin purcedere. Ce este insa purcederea si prin ce se deosebeste ea de nastere, Biserica n-a cautat sa lamureasca, pentru ca nici Dumnezeu nu a descoperit. De aceea, Sf. Parinti au luat aceste cuvinte intocmai asa cum se afla in Evanghelia lui Ioan 15, 26 si le-au pus in Simbolul Credintei: “Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu il voi trimite voua de la Tatal, Duhul adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine”. Acesta este de altfel singurul loc din Sfanta Scriptura care vorbeste despre purcederea Duhului Sfant. Despre purcederea Sfantului Duh din Tatal atata stim, ca ea e dinainte de veci, ca si nasterea Fiului, caci niciodata n-au fost Tatal si Fiul fara Duhul. Nasterea Fiului si purcederea Duhului din Tatal sunt deodata, din veci. Asa cum indata ce exista focul, exista si lumina si caldura lui, tot astfel, din vesnicie, de cand exista Tatal, exista si Fiul prin nastere si Duhul Sfant prin purcedere din Tatal. O slaba imagine pentru a intelege acest lucru ne da Sf. Atanasie cu Adam, cu Eva si cu Set. Adam e nenascut, fiul lui e nascut din el, iar Eva e luata din el in alt chip197 (Intrebari oarecare, intrebarea 15, la Atanasie de la Partos, Epitoma dumnezeiestilor dogme, Manastirea Neamt, 1816, p. 239). Se intelege ca nici o asemanare nu se potriveste intocmai la Dumnezeu.

227. Am auzit ca romano-catolicii si protestantii spun ca Sfantul Duh purcede “si de la Fiul” si chiar au adaugat la Simbolul Credintei aceste cuvinte. Cum sustin ei aceasta? 
Ei sustin ca atunci cand Mantuitorul zice: “pe Care Eu il voi trimite de la Tatal”, arata ca si El il purcede pe Sfantul Duh. Dar noi spunem ca trimiterea este altceva decat purcederea, ca trimiterea Duhului Sfant in lume inca nu se facuse cand vorbea Mantuitorul, pe cand purcederea e din veci. De aceea vorbeste Mantuitorul despre trimiterea Duhului Sfant la viitor. Purcederea adica e vesnica, e mai presus de timp, pe cand trimite-rea in lume se face in timp. Purcederea vesnica a Duhului este de la Tatal, trimiterea Lui in lume este de la Fiul.

228. Ce mai sustin romano-catolicii cu privire la purcederea Duhului Sfant? 
Ei mai sustin ca daca Fiul il trimite pe Duhul in lume, aceasta e un semn ca il si purcede din vesnicie, ca numai atunci e trimisa o persoana dumnezeiasca de alta in lume, cand primeste si existenta vesnica de la ea. De pilda Fiul e trimis de Tatal in lume, pentru ca Se si naste vesnic din El. Dar noi le raspundem ca si Duhul Sfant trimite pe Fiul in lume. Inseamna, oare, aceasta, ca Fiul Se naste sau e purces si din Duhul? Nicidecum. Astfel Iisus Hristos spune despre Sine: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns a binevestiti saracilor; M-a trimis sa vindec pe cei zdrobiti cu inima…” (Luca 4, 18).

229. Ce spun Sfintii Parinti in privinta purcederii Sf. Duh? 
Ei spun ca Sf. Duh purcede numai de la Tatal, ca in Sfanta Treime e numai un izvor si pentru Fiul si pentru Sfantul Duh: Tatal. Sf. Atanasie spune: «Sfantul Duh este din Tatal, nu facut, nici plasmuit, nici nascut, d purces”198 (La Atanasie de la Paros, op. cit, intrebarea 4). «Dumnezeu si Tatal, zice el, este singur pricinuitor celor doi si nenascut; iar Fiul, din singur Tatal pricinuit si nascut; iar Duhul, din singur Tatal pricinuit si purces, iar prin Fiul in lume trimitandu-Se”199 (Ibidem). La randul sau, Sf. Ioan Damaschin spune: «Duhul cel Sfant spunem ca este din Tatal si il numim Duh al Tatalui. Nu spunem ca Duhul este din Fiul, dar il numim Duhul Fiului». Sau: «Fiul si Sfantul Duh sunt din Tatal, dupa cum raza si lumina sunt din soare”200 (Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. dt., p. 24).

230. Cand au adaugat cei din Apus, in Simbolul Credintei, cuvintele “si de la Fiul” (Filioque)? 
Prima data le-a adaugat un Sinod din Spania la 589. Dar la Roma s-au introdus cu mult mai tarziu. La 809 Papa Leon al III-lea, cand i s-a cerut sa se spuna si la Roma Simbolul cu acest adaos, s-a opus si a poruncit sa se scrie Simbolul pe doua table de argint fara acest adaos. Mai tarziu s-au adaugat aceste cuvinte si la Roma, calcandu-se porunca Sinoade-lor ecumenice.

231. De ce e pomenit Sfantul Duh de obicei in randul al treilea, dupa Tatal si dupa Fiul? 
Nu pentru ca Sf. Duh ar fi mai mic decat Tatal si decat Fiul, caci toate cate le au Tatal si Fiul, le are si Sfantul Duh (Ioan 16, 13-15), ci pentru ca orice lucrare savarsita de Dumnezeu in lume e savarsita de cele trei persoane dumnezeiesti in aceasta ordine: porneste din Tatal, e infaptuita de Fiul si e desavarsita de Sfantul Duh. “Ca de la El si prin El si intru El sunt toate” (Rom. 11, 36). Ordinea in care pomenim cele trei persoane dumnezeiesti nu arata o deosebire de asezare si de rang inlauntrul Sfintei Treimi, ci partea pe care o are fiecare in orice lucrare indreptata asupra lumii.

232. De aceea vorbeste si Simbolul Credintei despre Sfantul Duh dupa Tatal si Fiul? 
Da, pentru aceasta. Dar Simbolul se ocupa in chip deosebit cu mantuirea oamenilor. Deci, el vrea sa arate ca si fapta mantuirii noastre a pornit, ca si aceea a crearii noastre, din Tatal, a fost implinita de Fiul si acum e desavarsita de Sfantul Duh. De altfel mantuirea e mai intai o asezare din nou a oamenilor in starea in care au fost facuti de Dumnezeu la inceput, ca sa poata fi apoi si o ridicare a lor peste acea stare. Deci, precum Cel ce desavarsea la inceput facerea era Duhul Sfant, tot astfel Cel ce savarseste acum readucerea oamenilor la starea de la inceput si ridicarea peste ea e tot Duhul Sfant.

233. De aceea e numit Duhul Sfant, in Simbol, “Domnul de viata facatorul”? 
Da, tocmai de aceea. El e Cel ce a umplut de viata cele facute la inceput si avea sa le umple de o viata tot mai bogata. Si El e Cel ce umple de o viata tot mai bogata. Si el e cel ce umple de viata si de tot mai multa viata pe cei mantuiti din stricaciune si din moarte de Iisus Hristos. “Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere I, 2) dupa ce au fost facute, ca sa puna viata in materie. Si Duhul Sfant s-a coborat in ziua Cincizecimii peste lume, prin Apostoli, dand nastere Bisericii. Numai unde sufla Duhul, se va naste si viata cea noua (Ioan III, 8). “Duhul este care face viu” (Ioan VI, 63).,

234. Daca Duhul Sfant e cel ce desavarseste lucrarea pornita din Tatal si indeplinita de Fiul, de ce se spune ca Duhul Sfant “a grait prin Prooroci”, cum zice Simbolul de Credinta, adica a pregatit mantuirea pe care avea s-o implineasca pe urma Fiul? 
Intr-adevar, Duhul, graind prin Prooroci, a pregatit omenirea pentru primirea Mantuitorului, vestind de mai inainte venirea Lui. Dar pe de alta parte si aici Duhul este cel ce a adus lucrarea dumnezeiasca a luminarii in mintea Proorocilor. El este cel ce a dus pana la capatul ei o lucrare dumnezeiasca indreptata spre lume. In acest inteles el este Duhul Adevarului si calauzeste la tot adevarul (Ioan XVI, 13). Deci lui I se cuvenea sa graiasca prin prooroci. Desigur Duhul era nedespartit de Cuvantul lui Dumnezeu, cand graia. Dar Duhul cobora Cuvantul in inima lor, ii facea sa-L auda, sa-L inteleaga. In Duhul Proorocii primeau Cuvantul. De aceea zic Proorocii necontenit: “Si a fost Cuvantul Domnului catre mine” (Ieremia I, 11). Dar gura care rostea Cuvantul in inima lor, in asa fel, incat il facea sa patrunda in ea, era Duhul. Astfel, cand spun Proorocii: “Si a zis Domnul catre mine” (Is. VIII, 1), trebuie sa intelegem ca vorbesc de Duhul, caci si Simbolul de Crdinta ii zice Duhului “Domnul”.
Sfantul Simeon noul Teolog zice: “Deci prin Cuvant intelegem Cuvant intelegem pe Fiul lui Dumnezeu si Tatal adica pe Domnul nostru Iisus Hristos, adevaratul Dumnezeu. Iar gura Lui, care graieste cuvinte negraite, e Sfantul Duh. Precum zice Proorocul: “Gura Domnului a grait acestea”, adica Duhul Domnului. Si de ce Sfantul Duh se numeste gura lui Dumnezeu si Fiul se numeste Cuvantul? Fiindca, precum cuvantul nostru, care este in sufletul nostru, se rosteste si se arata altora prin gura noastra lu cu alt chip e cu neputinta sa-l rostim sau sa-l aratam, decat prin vorbirea gurii, la fel si Fiul lui Dumnezeu nu poate fi cunoscut sau auzit, daca nu se descopera prin Prea Sfantul Duh”.

235. Cum desavarseste Sfantul Duh mantuirea noastra? Nu ajungea lucrarea lui Iisus Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu? 
Am spus ca Sfantul Duh desavarseste orice lucrare dumnezeiasca, indreptata spre lume, deci si lucrarea mantuirii. El e cel ce o aduce pana in inima noastra, o sadeste in strafundul cel mai adanc al inimii. El coboara de la Hristos in noi, dar ne si leaga de Hristos; sau prin El, ne leaga Hristos de Sine si prin Sine si de Tatal. Un om sta in fata noastra, dar el se leaga de inima noastra prin glasul cu care isi trimite cuvantul in noi. Asa este Duhul, ca un glas cu care patrunde Cuvantul lui Dumnezeu, sau Iisus Hristos in noi. Duhul ne deschide ochii sufletului ca sa vedem ca Iisus e Dumnezeu, El ne deschide inima ca sa primim pe Hristos, El ne descopera pe Hristos. «Fiul lui Dumnezeu si Cuvantul nu poate fi cunoscut sau auzit de nu Se va descoperi prin Duhul Sfant», spune Sf. Simion Noul Teolog202 (Cuvantul 59, op. cit., p. 306).
Prin Hristos avem intrare la Tatal, dar prin Duhul avem intrare la Hristos. Hristos e usa spre Tatal, dar Duhul e cheia care ne deschide aceasta usa. Duhul ne descuie “usa” – Hristos (Ioan 10, 9) si calea spre Hristos, pentru ca descuie mintea noastra incuiata pentru Dumnezeu, cum zice Sf. Simion Noul Teolog: «Si ce altceva este cheia cunostintei, daca nu harul Prea Sfantului Duh, care se da prin mijlocirea credintei? Acest har deschide mintea noastra incuiata si intunecata si pricinuieste in ea cu adevarat cunostinta prin luminarea dumnezeiasca. Usa este Fiul, precum insusi zice: “Eu sunt usa” (Ioan 10, 9). Cheia usii e Duhul Sfant… si casa e Tatal. Luati seama deci: daca cheia nu deschide, usa nu se deschide. Si daca usa nu se deschide, nu intra nimeni in casa Tatalui, cum zice Hristos insusi: “Nimeni nu vine la Tatal Meu, decat prin Mine»203 (Cuvantul 59, op. cit., p. 306). Iar Sf. Irineu zice ca Duhul pregateste pe om in Fiul, Fiul il duce la Tatal, iar Tatal ii da nestricaciunea pentru viata vesnica204 (Sf. Irineu, Contra ereziilor. 4, 20, 5, Migne, P. G., Vn, col. 1035).
Astfel, cand se spune ca Sfantul Duh desavarseste mantuirea, prin aceasta nu se intelege ca nu mai avem legatura cu Hristos, ci ca Sfantul Duh aduce in noi pe Hristos, cu firea Sa omeneasca desavarsita prin jertfa de pe Golgota, si facuta prin inviere nemuritoare, ca sa treaca si firii noastre curatia, desavarsirea si nemurirea ei. Hristos vine in noi prin Duhul Sfant. Noi vietuim in Hristos prin Duhul Sfant. Hristos este “Adevarul” (Ioan 14, 6), dar Cel ce ne povatuieste mintea noastra la tot Adevarul, umplandu-ne de Adevar, este Sfantul Duh (Ioan 16, 13); Hristos este “Viata” (Ioan 14, 6), dar Cel ce sadeste in noi Viata, nascandu-ne din nou, facandu-ne vii, este Duhul de viata facator; Hristos este “Lumina” (Ioan 8, 12), dar Cel ce ne lumineaza pe noi, adica face in ochii nostri sufletesti lumina, ca sa vedem pe Hristos, soarele dreptatii, este Sfantul Duh. Caci dupa cum ochii trupului, daca sunt orbi, nu pot vedea lumina din afara si nu se pot uni cu ea, tot asa nici sufletul, daca n-are in sine pe Duhul ca lumina, nu poate vedea pe Hristos ca Dumnezeu si nu se poate uni cu El.

236. Chiar persoana Duhului Sfant e aceea prin care vedem pe Hristos si ne unim cu El? 
Nu. Daca ar fi chiar persoana Sfantului Duh, atunci ea s-ar face o proprietate a noastra, sau noi ne-am face una cu Duhul Sfant. Unde se vorbeste de Duhul, e vorba de lucrarea Duhului. Dar intrucat unde e lucrarea e si cel ce lucreaza, se poate spune ca Duhul insusi e in noi si lucreaza in noi, fara ca lucrarea insasi sa fie persoana Lui. Dar de aici se vede totodata ca lucrarea aceasta nu e nici ceva creat, nu e o faptura, cum zic romano-catolicii, ci porneste din fiinta Lui si prin urmare ne uneste nemijlocit cu Dumnezeu. Si intrucat prin lucrarea aceasta necreata lucram si noi, iata ca, avand noi aceasta lucrare in noi, lucram nu numai cu lucrarea noastra naturala creata, ci si cu cea necreata, dumnezeiasca, cu care lucreaza Dumnezeu insusi in noi, adica ne unim cu Dumnezeu in aceeasi lucrare a Lui, ne indumnezeim prin lucrarea Lui, la inceput mai putin, iar cu vremea tot mai mult.

237. Lucrarea aceasta prin care Duhul Sfant ne uneste cu Hristos si lucreaza in noi, impreuna cu noi, la mantuirea noastra, nu are un nume deosebit? 
Are. Lucrarea aceasta se numeste harul dumnezeiesc. De aceea se spune ca ne mantuim prin har, sau ne unim cu Dumnezeu prin har, sau ne indumnezeim, sau ne facem dumnezei dupa har.

238. Harul este numai al Duhului Sfant, sau si al celorlalalte persoane dumnezeiesti? 
Lucrarea aceasta numita har e comuna tuturor celor trei persoane dumnezeiesti, pornind ca orice lucrare din fiinta dumnezeiasca, care e a tuturor celor trei persoane. De aceea e numit si har al lui Dumnezeu, sau mai ales al lui Hristos, caci Hristos il trimite pe Duhul in noi. “Harul Domnului nostru Iisus Hristos… sa fie cu voi cu toti” (II Cor. 13,14). Sau: “Har voua si pace de la Dumnezeu Tatal si de la Domnul nostru Iisus Hristos” (Gal. 1,3). De aceea prin harul care vine in noi, toate cele trei persoane dumnezeiesti se salasluiesc in noi. Dar intrucat Duhul e Acela care leaga harul de noi, harul se numeste, cu deosebire, harul Duhului sau chiar Duh, pentru ca usor poate fi numit cel care lucreaza in locul lucrarii sale. Astfel, a avea cineva Duhul lui Hristos in sine (Rom. 8, 9) inseamna a avea harul Duhului Sfant.

239. Este im singur har, sau sunt mai multe? 
Harul Mantuitor este unul singur si el se da tuturor. Dar, dupa trebuinta sau insusirea naturala a omului si dupa puterea lui de a primi, harul implineste, pe langa lucrarea de mantuire, – sau tocmai intrucat o implineste pe aceea, – si acea trebuinta a fiecaruia si sporeste insusirea pe care o are un om sau altul. Harul e o bogatie nesfarsita de lumina si de putere dumnezeiasca, din care primeste fiecare mant poate. Aceasta bogatie de raze ale aceluiasi izvor se numeste dar sau daruri ale Duhului sau Duhuri, caci Duhul lucreaza, iar efectele produse in om se numesc roade ale Duhului.

240. Care sunt harismele, darurile si roadele Duhului? 
Unele dintre daruri sunt cu totul deosebite si neobisnuite, dandu-se in cazuri cu totul rare. De aceea le numim azi cu un cuvant aparte: harisme, desi cu acest cuvant se numesc in limba greaca a Sfintelor Scripturi si darurile mai obisnuite. Astfel de harisme. ea aceea a proorociei, a vindecarilor si altele, erau dese mai ales la inceputul Bisericii, caci prin ele Dumnezeu ajuta la raspandirea crestinismului. Cu deosebire, despre aceste harisme vorbeste Sf. Apostol Pavel in 1 Corinteni, cap. 12.
Dintre darurile mai obisnuite, sunt pomenite mai ales sapte, dupa Isaia 11, 2: duhul intelepciunii, duhul intelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunostintei, duhul temerii de Dumnezeu si duhul bunei credinte.
Iar ca “roade ale Duhului” pomeneste Sf. Apostol Pavel urmatoarele: “dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea poftelor” (Gal, 5, 22).

241. Afara de acestea, mai sunt si alte daruri si roade ale Duhului Sfant? 
Da. Darurile si roadele Sfantului Duh sunt asa de multe, ca nu se pot numara, pentru ca bogatia Duhului e nesfarsita, iar trebuintele oamenilor, insusirile lor naturale si masura in care pot primi pe Duhul Sfant se deosebesc de la ins la ins. De aceea, unul si acelasi Duh Sfant sau har are nesfarsite lucrari. «Eu sunt cuprins de spaima, zice Sf. Grigorie Teologul, cand ma gandesc la bogatia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos. Duhul infierii. El ne reface in Botez si in inviere. El sufla unde vrea, El e izvorul luminii si al vietii. El face din mine o biserica. El ma indumnezeieste, El ma desavarseste. El premerge Botezul si El este cerut dupa Botez. Tot ce face Dumnezeu, El face. El Se impartaseste in limbi de foc si inmulteste darurile. El face predicatori, pastori, dascali»205 (Cuvantul 31, (Teolog. 5), 29, Migne, P.G” XXXVI, col. 159; vezi si Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvantari despre Dumnezeu, trad. din greceste de Pr. Gh. Tilea si Nicolae I. Barbu, Bucuresti, 1947, p. 85 si 86).
Iar Sf. Vasile zice: «El e total prezent in fiecare si peste tot. Impartasin-du-Se, El nu sufera impartire. Cand ne impartasim din El, El nu inceteaza a ramane intreg. Ca o raza de soare, care produce bucurie tuturor in asa fel incat fiecare crede ca el singur profita de ea, in vreme ce aceasta raza lumineaza pamantul si marea si strabate cerul, tot asa Duhul Se afla in fiecare din aceia care-L primesc, ca si cand nu S-ar impartasi decat aceluia singur, si cu toate acestea El revarsa peste toti harul intreg, de care se bucura toti si se impartasesc dupa masura si capacitatile lor, caci pentru posibilitatile Duhului nu e masura»206 (Cartea despre Duhul Sfant, IX, 22, Migne, P. G., XXXII, col. 108).
Ca darurile sunt nenumarate, dar toate sunt din acelasi har, o spune insa mai ales Sf. Apostol Pavel. El zice ca: “Darurile sunt de multe feluri”, dar toate “dupa harul care ne este dat noua” si insira o seama dintre ele, punand intai darul deosebit (harisma) al proorociei, apoi multe daruri din cele mai obisnuite, numite de el tot harisme: “Dar avem felurite daruri, dupa harul ce ni s-a dat. Daca avem proorocie, sa proorocim dupa masura credintei; daca avem slujba, sa staruim in slujba; daca unul invata, sa se sarguiasca in invatatura; daca indeamna, sa fie la indemnare; daca imparte altora, sa imparta cu fireasca nevinovatie; daca sta in frunte, sa fie cu tragere de inima; daca miluieste, sa miluiasca cu voie buna” (Rom. 12, 6-9).
Iar despre roadele Duhului, tot Sf. Apostol Pavel spune: “Roada Duhului este intru orice bunatate, dreptate si adevar” (Efes. 5, 9).

242. Daca harul e o lucrare necreata a lui Dumnezeu in sufletul nostru si daca prin el insusi Duhul Sfant lucreaza in noi mantuirea, oare s-ar putea mantui omul si fara de har? 
Nu, omul nu se poate mantui fara de har (Efes. 2, 8; Ioan 15, 5). Harul ii este de trebuinta omului chiar de la inceput (Ioan 3,5). Harul pune inceputul mantuirii in om, si nu omul prin staruintele sale. Aceasta inseamna ca harul ii vine in dar (Rom. 3, 24), nu pentru oarecare fapte ale sale. inainte de a veni harul, omul nu poate face fapte prin care sa se mantuiasca, sau macar sa induplece pe Dumnezeu sa-i dea harul prin care sa se mantuiasca. Omul poate face anumite fapte bune, dar nu le face asa de statornic si dintr-un cuget asa de curat, incat sa se sfinteasca prin ele si sa se mantuiasca. Omul are libertatea de a face binele si cata vreme e in robia pacatului stramosesc, dar aceasta e o libertate slabita. Ea e marita tocmai de harul care vine la inceput fara nici un merit al omului.
Dar harul nu e de trebuinta numai la inceputul mantuirii omului, ci si dupa aceea, tot timpul. Omul nu se poate intari niciodata in bine in asa fel ca sa nu mai aiba pe urma trebuinta de har. Binele statornic si curatia deplina a omului sunt un rod nu numai al omului, ci si al harului, nu numai al unuia sau al altuia. Daca mantuirea si sfintirea omului inseamna unirea lui cu Dumnezeu prin har, se intelege ca pierderea harului inseamna pierderea mantuirii. Sf. Apostol Pavel zice: “Deci, fratilor, intariti-va in Domnul si intrn, puterea tariei Lui. imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6, 10-11).

243. Dar daca harul ne e totdeauna de neaparata trebuinta pentru mantuire si daca mantuirea e un dar al lui Dumnezeu dat prin har, mai avem si noi vreo parte la lucrarea mantuirii noastre? 
Da, avem si noi o parte. Desi harul e de neaparata trebuinta pentru mantuirea noastra, totusi el nu ne poate mantui singur. Noi nu suntem niste busteni, sau niste pietre cu care face Dumnezeu ce voieste. Daca harul ar lucra singur, ar insemna ca ne duce fara voie la mantuire. In acest caz, daca unii nu se mantuiesc, aceasta n-ar fi din pricina lor, ci a harului care nu-i sileste. Aceasta e insa o invatatura a calvinilor numita predestinatie (mai inainte randuire). Dupa aceasta invatatura, Dumnezeu a hotarat din veci sa mantuiasca pe unii oameni si sa-i piarda pe altii, dupa cum ii place Lui, nu dupa cum vor lucra ei in chip liber cu harul. Celor pe care a hotarat sa-i mantuiasca le da harul, care-i sileste sa lucreze dupa voia Lui, celorlalti nu li-l da.

244. Dar invatatura Bisericii noastre care este? 
Invatatura Bisericii noastre este ca harul e daruit tuturor, caci: “Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina” (I Tim. 2, 4). Dar harul nu sileste pe nimeni. Oamenii au libertatea sa-l primeasca si sa conlucreze cu el, sau sa-l respinga. Cei dintai se mantuiesc, cei din urma nu. “Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine”, citim in Apocalipsa (3, 20). Astfel, desi oamenii nu se pot mantui singuri, ci prin har, totusi atarna si de libertatea lor ca sa lase sa patrunda harul in ei, sau nu, si sa se mantuiasca sau nu. De aceea “multi sunt chemati, dar putini alesi” (Matei 20, 16). Deci Dumnezeu voieste mantuirea tuturor oamenilor. El lucreaza insa dupa dreptate, nu dupa bunul plac. El ii mantuieste sau osandeste pe oameni dupa faptele lor.

245. Dar Dumnezeu nu stie din veci pe cei ce se vor mantui si pe cei ce se vor pierde? Daca-i asa, cei pe care-i stie ca se vor pierde cum s-ar mai putea mantui, si cei pe care-i stie ca se vor mantui cum s-ar mai putea pierde? 
Dumnezeu ii stie, desigur, din veci pe unii ca se vor mantui si pe altii ca se vor pierde. Si fiindca stiinta Lui e neinselatoare, cei pe care-i stie ca se vor mantui, se vor mantui negresit; iar cei pe care-i stie ca se vor pierde, se vor pierde cu siguranta. De aceea, se poate spune ca unii au fost din veci randuiti de Dumnezeu la mantuire, iar altii la pierzare. Dar aceasta n-a facut-o Dumnezeu pentru ca asa I-a placut Lui, ci pentru ca a vazut de mai inainte ca cei dintai vor primi harul si vor conlucra cu El, iar cei din urma nu. Deci de oameni atarna ca Dumnezeu i-a randuit pe unii din veci spre mantuire, iar pe altii spre pierzare, nu de buna placere a Lui. Vederea de mai inainte a lui Dumnezeu nu inraureste libertatea oamenilor. Dumnezeu vede mai inainte cum vor lucra oamenii, fara ca sa-i sileasca sa lucreze intr-un fel sau altul, asa cum un medic vede mai inainte cum va merge o boala, fara ca sa produca el boala aceea. Mai inainte-randuirea lui Dumnezeu atarna de mai inainte-stiinta Lui despre hotararea libera a oamenilor:,, Caci pe cei pe care i-a cunoscut mai inainte, mai inainte i-a si hotarat sa fie asemenea chipului Fiului Sau” (Rom. 8,29).

246. Daca harul face inceputul mantuirii, si nu libertatea omului, si daca de-abia dupa ce bate harul la usa sufletului se poate hotari omul pentru har, nu cumva harul inraureste libertatea sa-l primeasca? Si aceasta nu e un fel de sila din partea harului asupra libertatii? 
Nu e nici o sila. Caci daca ar fi sila, orice om s-ar hotari pentru primirea harului, pentru ca harul bate deopotriva la usa tuturor. E drept ca numai harul da putere libertatii sa se hotarasca pentru primirea lui. Harul da o prima intarire libertatii, care era slabita de pacat. Dar totusi, aceasta intarire nu inseamna o silire a libertatii. Libertatea nu a fost pusa, prin aceasta intarire, sub un jug strain, ci ea a capatat un prim ajutor de a deveni iarasi adevarata libertate, cum a fost inainte de pacat. Harul si libertatea, dupa invatatura ortodoxa, nu sunt doua lucruri asa de contrarii, ca dupa invatatura Bisericii Romano – Catolice, care pretinde ca libertatea nu trebuie sa fie stingherita de har; sau ca dupa invatatura protestanta, care subjuga pe om cu totul harului, socotind ca omul, prin caderea lui Adam, a devenit cu totul rob pacatului, a pierdut cu totul libertatea si nu si-o mai poate castiga nici prin har, devenind acum un rob al harului. Dupa invatatura ortodoxa, intre har si libertate este o inrudire, ca intre medicament si sanatate, sau ca intre aer si plaman. Asa se face ca dupa ce a primit harul, pe masura ce sporeste in har, omul se intareste in libertate si deci harul lucreaza tot mai mult in el, nu lucreaza numai harul singur, ci si omul cu libertatea lui. Astfel, viata omului renascut in Hristos se datoreaza si harului, dar si libertatii omului. De aceea, uneori, Sfanta Scriptura vorbeste ca si cum harul ar face totul in om: “Caci Dumnezeu este Cel Care lucreaza in voi si ca sa voiti, si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa” (Filip. 2, 13); alteori el da indemnuri omului ca si cum totul ar atarna de el. Chiar inainte de cuvintele de mai sus, Sf. Apostol Pavel zice: “Cu frica si cu cutremur lucrati mantuirea voastra” (Filip. 2, 12). Harul este cel ce intareste, dar noi trebuie sa avem grija de harul din noi:
“Nu fi nepasator fata de harul ce este intru tine”, spune Sf. Apostol Pavel lui Timotei (I Tim. 4, 14), sau: “Duhul sa nu-L stingeti” (I Tes. 5, 19).
In Epistola catre Romani (12, 9-21), acelasi Apostol le da credinciosilor o seama de indemnuri cum sa se poarte. Dar cu putin inainte (Rom. 12, 6) spune ca toate cele ce urmeaza sunt daruri ale Duhului. Iar cand le spune galatenilor sa umble intru Duhul (Gal. 5, 25), sau efesenilor ca sunt intru lumina (Efes. 5, 8-9), se intelege ca e vorba si de har si de stradania lor libera. Tot asa trebuie sa se inteleaga si cuvintele acestea catre Timotei: “Deci tu, fiul meu, intareste-te in harul care e in Hristos Iisus” (II Tim. 2, 1). Din Parintii si Scriitorii Bisericii, dam urmatoarele cuvinte ale lui Teodoret, care arata ca fara vointa nu ne putem mantui, dar si ca vointa, fara har, nu poate face nici un bine. Talcuind cuvintele de la Filipeni (1, 30), Teodoret zice: «A numit credinta si lupta daruri ale lui Dumnezeu, aratand astfel ca nu are in vedere vointa singura, care dezbracata de har nu poate infaptui nici un bine. Caci ambele trebuie: si vointa noastra, si ajutorul dumnezeiesc; nici harul Duhului nu ajunge celor ce n-au bunavointa, nici vointa, lipsita de aceasta putere, nu poate aduna bogatia”207 (Fer. Teodoret, Comentar la Filipeni, Migne, P. G., LXXXII, col. 568)

247. Chiar şi atunci când omul a înaintat mult în viaţa în Hristos şi este pătruns adânc de har, conlucrează el liber cu harul?
Da, chiar şi atunci. Cât de mult ar fi întărită voinţa omului de har, ea este tot liberă. Şi atunci omul conlucrează tot liber cu harul, iar nu silit.
De aceea, chiar şi omul cel mai înaintat în viaţa cea nouă poate cădea. Calvinii spun că omul în care s-a sălăşluit harul e sigur de mântuire, că harul lucrează silnic asupra omului, încât acesta nu mai poate cădea. Aşa spun şi multe alte secte. Biserica noastră învaţă însă că Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni cu sila, ci că pentru mântuire trebuie sâ conlucreze şi omul, în chip liber, cu harul. Iar dacă omul e liber în tot cursul vieţii celei noi, s-ar putea ca el să nu mai conlucreze de la un moment dat cu harul şi deci să cadă. Drept aceea, omul e dator să fie mereu cu grijă, să stea necontenit treaz, să nu adoarmă în siguranţa că el nu mai poate cădea, că-1 mântuieşte Dumnezeu cu sila. „Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” zice Sf. Apostol Pavel (I Cor. 10, 12). Iar Sf. Apostol Ioan spunea: „Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi cele ce aţi lucrat” (II Ioan 1, 8). Mântuitorul ne îndeamnă la priveghere necontenită (Matei 24, 42; 25, 1-13). Şi iarăşi Sf. Apostol Pavel spune: „Să păzeşti porunca fără pată, fără vină până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tim. 6, 14), sau: „păzeşte-te pe tine însuţi şi învăţătura şi stăruie în acestea” (I Tim. 4, 16). Tot el dă credincioşilor sfatul: „Că nimeni să nu se clatine în aceste necazuri” (I Tes. 3, 3). Toate aceste îndemnuri n-ar avea nici un rost dacă harul ar lucra singur mântuirea omului şi dacă omul ar fi sigur de ea.

248. Dacă omul e dator să conlucreze în chip liber cu harul la mântuirea sa, ce trebuie să facă omul ca să se mântuiască?
Dumnezeu aşteaptă de la om credinţă şi fapte bune. Nu numai credinţă. Sf. Apostol Iacov zice: „Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă” (Iacov 2,24), sau: „Precum trupul fără de suflet este mort, astfel şi credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 26). S-a spus însă mai înainte că ceea ce face omul pentru mântuirea sa, adică credinţa şi faptele bune, nu face numai prin puterile sale, ci şi ale harului. Când Sf. Apostol Pavel spune că omul nu se îndreptează din faptele legii, înţelege faptele pe care le-ar fi făcut omul fără har, înainte de venirea lui Hristos, vrând să împlinească numai prin puterile sale poruncile morale ale lui Dumnezeu, date prin Legea lui Moise, sau prin legea scrisă în inimă. Aşa socoteau evreii pe vremea aceea, că n-au trebuinţă de harul lui Hristos şi, deci, nici de Crucea Lui, prin care ne-a câştigat acest har, că se pot mântui prin ei înşişi, împlinind cu puterile lor Legea lui Moise. Şi amăgeau pe unii creştini veniţi dintre păgâni, ca de pildă pe galateni, că trebuie să împlinească în primul rând Legea lui Moise ca să se mântuiască. Acestora le spune Sf. Apostol Pavel că noi ne mântuim prin harul lui Hristos şi prin credinţa mântuitoare a Crucii Lui, nu prin faptele Legii făcute cu puterile noastre. Căci unde e lăsat omul numai cu Legea, fără harul lui Hristos, se înmulţeşte păcatul. „Socotim dar că prin credinţă se va îndreptaomul, fără faptele legii" (Rom. 3, 28; Gal. 2, 16). Sau: „Pentru că din faptele legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui, căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului... pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava Lui Dumnezeu, îndreptându-se în dar, cu harul Lui, prin răscumpărarea cea întru Hristos Iisus" (Rom. 3, 20, 23, 24). Dar dacă Sf. Apostol Pavel respinge faptele legii, adică cele făcute de om numai cu puterile lui, nu le respinge pe cele făcute din credinţa în Hristos, adică pe cele săvârşite cu ajutorul harului. Dovada e că tot el spune că credinţa n-ajunge pentru mântuire, că de ar avea cineva credinţă cât să mute şi munţii, dacă dragoste nu are, nimic nu foloseşte (I Cor. 13, 2), sau că ceea ce foloseşte în Hristos este „credinţa care lucrează prin iubire" (Gal. 5, 6). Şi tot el spune: „... prin dragoste să slujiţi unul altuia, căci toată legea într-un singur cuvânt se cuprinde, adică: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Gal. 5, 13-14).

249. În ce scop cere Dumnezeu de la om fapte bune pentru mântuirea lui? Mai trebuie oare să mai dea şi omul ceva lui Dumnezeu, în afară de jertfă pe care a dat-o Hristos, ca să primească mântuirea?

Dumnezeu nu cere de la om fapte bune pentru că n-ar ajunge jertfa lui Hristos, sau pentru că omul ar mai trebui să dea şi el lui Dumnezeu ceva în schimb pentru mântuire. Faptele nu sunt un preţ de schimb, pe care îl plăteste omul lui Dumnezeu pentru mântuire, ca la un contract de vânzare-cumpărare, ci mijloace prin care se desăvârşeşte omul, folosindu-se de ajutorul harului, mijloace prin care omul se face tot mai mult asemenea lui Dumnezeu. Numai catolicii socotesc faptele ca un fel de preţ pe care-l mai dă omul lui Dumnezeu, pe lângă jertfa lui Hristos. De aceea au respins protestanţii trebuinţa faptelor bune, despărţinduse de catolici: ca să nu se micşoreze prin ele puterea jertfei lui Hristos.

250. Dacă prin har, credinţa şi fapte bune (virtuţi) ne desăvârşim viaţa cea întru Hristos, până unde poate ajunge această desăvârşire şi în ce constă ea?

Putem propăşi în viaţa în Hristos „până ce vom ajunge toţi... la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos, ca să nu mai fim copii duşi de valuri..." (Efes. 4, 13-14). Ca orice viaţă, aşa şi viaţa în Hristos şi după chipul lui Hristos are o naştere, o pruncie, o creştere şi o stare a bărbăţiei, a desăvârşirii, sau a sfinţeniei. Deoarece viaţa aceasta se naşte, creşte şi se desăvârşeşte prin harul Duhului sau prin Duhul, ea se numeşte viaţă duhovnicească.

251. Când are loc naşterea la viaţa cea întru Hristos şi în ce constă ea?
Naşterea la viaţa cea întru Hristos, care se mai numeşte şi îndreptare, are loc la Botez, când primim harul mântuitor al Duhului Sfânt şi pe Hristos, în noi. Ea constă în ştergerea reală a păcatului strămoşesc şi a vinei pentru el, precum şi a eventualelor păcate personale, adică iertare, şi în sădirea de viaţă nouă, de sfinţenie, adică sfinţire. Ea este înnoire, naştere la viaţă nouă şi viaţă cu totul nouă; transformare lăuntrică reală a omului. Cu alte cuvinte ea constă în omorârea omului vechi al păcatului şi în naşterea omului nou, în Hristos: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Iisus Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?..." „Aceasta ştiind, că, omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului..." „Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Dumnezeul nostru" (Rom. 6, 3, 6, 11).
Desfiinţarea totală a păcatului în omul îndreptat nu este contrazisă de faptul rămânerii în el a
aplecării voinţei spre păcat, a concupiscenţei, urmare a slăbirii firii noastre prin păcatul protopărinţilor, căci această aplecare sau pornire spre păcat nu mai are în cel îndreptat caracter de păcat şi nu poate fi socotită ca atare, decât dacă voinţa o aprobă şi consimte s-o urmeze. Prin îndreptare, se desfiinţează real, în om, principiul păcatului, anume pervertirea voinţei. Această din urmă, voinţă, fiind reînnoită prin har, tinde spre Dumnezeu, iar impulsul spre păcat serveşte mai degrabă, în cel îndreptat, ca mijloc de exercitare a forţelor morale şi prilej de sfinţire, înaintare şi întărire în bine.

253. În ce constă pruncia duhovnicească?
E starea ce urmează îndată după naşterea omului cel nou. Pe acest om nu-l mai stăpâneşte în chip silnic păcatul. El poate face acum binele, căci voinţa lui a fost dezlegată de legăturile păcatului. Dar e încă plăpând în cele bune, ca un om scăpat de boală, în cele ale sănătăţii. Deocamdată, el are mai mult credinţă în Hristos, dar nu şi deprinderile în cele bune, adică virtuţile. Credinţa îl va ajuta însă ca să câştige şi aceste deprinderi.

253. În ce constă creşterea duhovnicească?
În străduinţa de a săvârşi în chip tot mai regulat faptele bune cerute de credinţă şi ajutate de har. Dacă nu le săvârşeşte, omul cade iarăşi uşor în robia păcatului. Dacă săvârşeşte fapte bune tot mai neîntrerupt omul cel nou se întăreşte în aşa fel, încât nu mai este asaltat sau amăgit uşor de ispite, nici măcar cu gândul. Şi, pe măsură ce creşte duhovniceşte, prin fapte, omul îşi dă seama de harul care este în el de la Botez. «Prin Botez ne-a scos cu putere din robie, desfiinţând păcatul prin Cruce şi ne-a dat poruncile libertăţii, dar a urma sau nu poruncile, a lăsat la voia noastră liberă»(Marcu Ascetul, Despre Botez, în Filocalia, trad. Rom. de Pr Dr. D. Stăniloae, vol. I, ediţia II, Sibiu, 1947, p.278). Deci, «Chiar de la Botez, după darul lui Iisus Hristos, ni s-a dăruit harul desăvârşit al lui Dumnezeu, spre împlinirea tuturor poruncilor; dar pe urmă, tot cel ce l-a primit în chip tainic, dar nu împlineşte poruncile, pe măsura neîmplinirii e luat în stăpânire de păcat, care nu e al lui Adam, ci al celui care a nesocotit poruncile, întrucât, luând puterea lucrării, nu săvârşeşte lucrul»(Idem, op. cit., p. 289. «Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea şi te pregăteşte ca să primeşti arătarea Celui ce locuieşte întru tine, de la Botez»(Idem, op. cit., p. 290).
Putinţa creşterii duhovniceşti, dar şi a căderii în păcat după Botez, o explică Sf. Diadoh al Foticeii astfel: «Când cineva stă în vreme de iarnă într-un loc oarecare, sub cerul liber, privind la începutul zilei cu faţa spre Răsărit, partea de dinaintea sa se încălzeşte de soare, iar cea din spate rămâne nepărtaşă la căldură, deoarece soarele nu se află deasupra creştetului său. Tot aşa şi cei ce sunt la începutul lucrării duhovniceşti, îşi încălzesc în parte inima, prin harul sfânt, din care pricină şi inima începe să rodească cugetări duhovniceşti; dar părţile de dinafară ale ei rămân de cugetă după trup, deoarece încă nu sunt luminate de Sfânta Lumină, printr-o simţire adâncă, toate mădularele inimii»(Sf. Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, cap. 88, în Filocalia, vol. I, ed. II, p. 378.).

254. Care este rezultatul acestei creşteri?
Am spus că rezultatul acestei creşteri este bărbăţia duhovnicească. Ea se mai numeşte şi stare de sfinţenie, deşi lucrarea de sfinţire a omului e una cu creşterea duhovnicească şi începe de la Botez, de când s-a sălăşluit în el harul şi s-a şters păcatul strămoşesc, din care pricină Sf. Apostol Pavel îi numeşte pe toţi creştinii „sfinţi" (I Cor. 1, 2). Dar sfinţenia deplină se câştigă prin împlinirea statornică a poruncilor, ceea ce face ca faptele bune ale omului să devină deprinderi regulate sau virtuţi.


255. În ce constă sfinţenia?

Ea constă într-o astfel de întărire a omului în bine, prin virtuţi, încât să nu mai săvârşească nici o faptă rea şi nici măcar în gând să nu mai fie tulburat, cu uşurinţă, de ispita de a face vreun rău. Atunci omul ajunge să fie liber de orice patimă, ajunge la virtutea nepătimirii. În acelaşi timp el se ridică la o dragoste necontenită faţă de Dumnezeu şi de oameni. Nepătimirea şi dragostea fierbinte, neîntreruptă, acestea sunt semnele stării de sfinţenie. Când a ajuns aici, omul s-a ridicat de la chipul dumnezeiesc, restabilit în el la Botez, la asemanarea cu Dumnezeu.

În starea de sfinţenie, harul a străbătut cu totul din adâncul inimii omului, în toată fiinţa lui, luminăndu-l duhovniceşte. Şi, deoarece unde e harul, acolo e şi Duhul Sfânt şi acolo e şi Hristos, în omul sfânt cei din jur întrezăresc pe Hristos, după cum el însuşi simte atunci, în sine, prezenţa lui Hristos. Dar sfinţenia nu este o stare încheiată, ci se desăvârşeşte în vecii vecilor.
Iată cum descrie Sf. Diadoh al Foticeii semnele acestei stări: «Când vom începe, însă, să împlinim cu râvnă fierbinte poruncile lui Dumnezeu, harul, luminând toate simţurile noastre printr-o adâncă simţire, va arde pe de o parte amintirile noastre, iar pe de alta, îndulcind inima noastră cu pacea unei iubiri statornice, ne va face să izvorâm gânduri duhovniceşti, nu după trup»(Sf. Diadoh al Foticeii, Cuvînt ascetic, cap. 88, în FiLocalia, vol. I, ed. II, p. 379) «Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfânt prin Botezul renaşterii, dintre care unul covârşeşte nemărginit pe celălalt. Cel dintâi ni se dăruieşte îndată, căci ne înnoieşte în apa însăşi şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică „chipul" nostru, spălând orice pată a păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este „asemanarea". Deci, când începe mintea să guste întru multă simţire din dulceaţa Prea Sfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească, peste chip, asemanarea... înflorind o virtute prin alta şi înăltând chipul sufletului din strălucire în strălucire... căci toate virtuţile le primeşte mintea prin simţire, înaintând după o măsură şi o rânduială negrăită. Dar dragostea duhovnicească nu o poate câştiga cineva până ce nu va fi luminat de Duhul Sfânt. Şi până a primi mintea lui în chip desăvârşit asemanarea prin lumina dumnezeiască, el poate avea aproape toate celelalte virtuţi, dar este încă lipsit de dragostea desăvârşită... Nici nepătimirea nu o poate dărui sufletului altă virtute, decât numai dragostea»(Idem, op. cit., cap. 89, în Filocalia, vol. I, ed. II, p. 379, 380).

 

News and events