198. Prin împlinirea datoriilor către Dumnezeu şi către sine însuşi şi îndeplineşte creştinul toate datoriile sale?

Nu. Căci omul, după însăşi firea sa, e făcut să trăiască laolaltă cu semenii săi. Omul are, adică, în sine o pornire care-l atrage către semenii săi, de ajutorul cărora are nevoie pentru dezvoltarea însuşirilor sale proprii, ca şi pentru împlinirea trebuinţelor sale de viaţă. Apoi şi graiul cu care este înzestrat omul, pentru împărtăşirea gândurilor şi vrerilor sale, este un semn că el are nevoie să trăiască împreună cu semenii săi.De aici decurg însă şi anumite îndatoriri ale creştinului către semenul sau aproapele său; numai prin împlinirea lor creştinul poate să trăiască după voia lui Dumnezeu.

199. Care sunt îndatoririle creştinului către aproapele?

Asemenea datoriilor către sine însuşi, datoriile către aproapele se cuprind şi ele în trei virtuţi de seamă: 
1) cinstirea sau respectarea aproapelui;
2) dragostea către aproapele;
3)dreptatea faţă de aproapele. 
Dar înainte de a arăta în ce se cuprind acestea, se pune întrebarea:

200. Cine este aproapele nostru?

Răspunsul ni-l dă Însuşi Mântuitorul, în frumoasa parabolă despre samarineanul milostiv (Luca 10, 29-37), care a legat rănile şi a dat ajutor celui căzut între tâlhari, fără să cerceteze cine este el, ci numai văzându-l că este om ca şi el. Răspunsul este deci: aproapele nostru este orice om, fără nici un fel de deosebire. După învăţătura creştină, toţi oamenii sunt fii ai aceluiaşi Tată Ceresc. Toţi sunt creaţi după „chipul lui Dumnezeu”, toţi au aceeaşi fiinţă, se trag din aceeaşi unică pereche de oameni (Adam şi Eva), stau sub osânda aceluiaşi păcat strămoşesc, sunt mântuiţi prin aceeaşi jertfă de pe Cruce şi au aceeaşi chemare la aceeaşi viaţă veşnică. Adevărul acesta îl face pe Sfântul Apostol Pavel să spună: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi femeiască, pentru ca voi toţi una sunteţi, în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28). Pe temeiul învăţăturii creştine despre egalitatea tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu

şi despre egalitatea drepturilor la viaţă pentru fiecare, s-a ajuns apoi, treptat, la recunoaşterea egalei îndreptăţiri a fiecărui om la bunurile vieţii.

201. Ce înseamnă cinstirea aproapelui?

Cinstirea aproapelui, ca şi cinstirea de sine însuşi, este recunoaşterea vredniciei pe care o are fiecare semen al nostru de la Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu, ca om. Sfântul Apostol Pavel spune: „În iubire frăţească unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-va întâietate” (Rom.12,10). De asemenea, Sfântul Apostol Petru spune: „Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia” (I Petru 2, 17). Datoria cinstirii aproapelui se sprijină pe aceleaşi temeiuri ca şi datoria cinstirii faţă de sine însuşi. Căci, după învăţătura creştină, oamenii fiind creaţi toţi după „chipul lui Dumnezeu” şi având toţi aceeaşi fiinţă, au şi datoria să-şi recunoască unul altuia vrednicia şi însuşirile cu care i-a înzestrat Dumnezeu, mai presus de celelalte făpturi.

202. Care sunt păcatele împotriva cinstirii aproapelui?

Împotriva cinstirii aproapelui se păcătuieşte prin dispreţuirea lui, adică prin nerecunoaşterea vredniciei şi a însuşirilor cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe fiecare om. De asemenea se păcătuieşte şi prin folosirea aproapelui la lucruri înjositoare, precum şi prinnerecunoaşterea drepturilor ce se cuvin fiecăruia prin legile firii omeneşti, ca de pildă prin ştirbirea libertăţilor lui.

203. Ce este dragostea către aproapele?

Dragostea către aproapele este virtutea prin care creştinul doreşte şi voieşte aproapelui binele vremelnic şi veşnic, dându-şi totodată şi silinţa de a-i face acest bine. În virtutea aceasta sălăşluieşte deplin duhul învăţăturii şi vieţii creştine. De aceea, Mântuitorul o şi numeşte semnul de recunoaştere al creştinului: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35). Aşadar, cine nu se călăuzeşte de virtutea dragostei către aproapele, acela nu este creştin adevărat.

204. Este dragostea către aproapele o datorie de seamă a creştinului?

Da, şi încă ea este neapărat necesară pentru mântuire. Este adevărat că în fruntea tuturor datoriilor creştineşti stă dragostea către Dumnezeu. Pe aceasta o numeşte Mântuitorul „marea şi întâia poruncă”, dar îndată adaugă: „Iar a doua, la fel cu aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-38). Împlinirea dragostei către Dumnezeu se poate cunoaşte, de altfel, numai în dragostea către aproapele. Aceasta este roada şi dovada cea mai de preţ, după cuvântul Sfântului Apostol Ioan: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4, 20-21). Aşadar, între amândouă aceste porunci este o legătură strânsă şi nedespărţită, încât una fără alta nu se poate împlini. Sfântul Apostol Pavel scrie: „Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; căci cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea” (Rom. 13, 8). „Toată legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Gal. 5, 14). Aceasta înseamnă că precum faţă de Dumnezeu, aşa şi faţă de aproapele, dragostea este împlinirea legii. În ea se cuprind toate poruncile şi prin ea îşi împlineşte creştinul datoriile sale. De aceea împlinirea datoriei de dragoste către aproapele este neapărat necesară creştinului pentru mântuire.

205. Care sunt însuşirile dragostei către aproapele?

Dragostea către aproapele, ca virtute creştină, trebuie să fie:

1) Sfântă. Aceasta înseamnă că ea trebuie să decurgă din dragostea către Dumnezeu, care este Tatăl Ceresc al tuturor. „Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 7-8).

2) Sfinţitoare, adică având purtare de grijă pentru mântuirea aproapelui.

3) Din inimă curată. „Iubiţi-vă unul pe altul din toată inima, cu toată stăruinţa” (I Petru 1, 22).

4) Lucrătoare şi jertfelnică, adică arătându-se prin fapte. „Să nu iubim cu vorba, numai din gura, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan 3,18). „Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi; dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?” (Iacov 2, 15-16).

5) Universală, adică să cuprindă pe toţi oamenii, fiindcă precum s-a spus, toţi sunt fiii lui Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos nu îndepărtează pe nimeni de la dragostea Sa. Desigur, dragostea trebuie să se arate mai întâi faţă de cei cu care Dumnezeu ne-a pus în legătură mai strânsă, de rudenie sau de prietenie. Totuşi, ea nu trebuie să înceteze de a fi atotcuprinzătoare.

206. Dragostea creştină cuprinde şi pe vrăjmaşi?

Da, şi tocmai prin aceasta se deosebeşte dragostea creştină de cea firească. Oricare altă dragoste poate să izvorască din aşteptarea unor foloase trecătoare; de la cel ce ne duşmăneşte, creştinul nu aşteaptă nimic bun, dar dragostea lui îl cuprinde şi pe potrivnicul său. El lasă numai lui Dumnezeu dreptul de judecată, osândă sau iertare a celor răi şi este mereu cu nădejdea îndreptării duşmanului şi a îndrumării lui la bine, la împăcare. În privinţa aceasta Mântuitorul spune: „Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrajmaşul tău. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc... Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţşaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 43- 48). Iar Sfântul Apostol Pavel îşi încheie îndemnurile stăruitoare la dragoste cu cuvintele: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Rom. 12, 21). Dar Mântuitorul, prin viaţa, suferinţele şi moartea Sa, ne-a dat totodată şi cea mai măreaţă pildă vie despre dragostea faţă de cei ce ne voiesc răul, căci El a fost Acela „Care, ocarât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judeca cu dreptate” (I Petru 2, 23). Îndeosebi pilduitoare trebuie să ne fie rugăciunea Mântuitorului de pe Cruce, rostită pentru cei ce L-au răstignit: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Tot în privinţa aceasta, Sfântul Antonie cel Mare spune: «Fă bine celui ce te nedreptăteşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrajmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este conştiinţa de Dumnezeu.

207. Ce mai învaţă sfânta noastră Biserică despre dragostea faţă de vrăjmaşi?

Sfânta noastră Biserică ne mai învaţă nu numai să nu urâm şi să nu prigonim pe vrăjmaşul nostru, ci:

a) Să fim gata a ne împaca cu el (Matei 5, 23-24);

b) Să fim iertători (Matei 28, 35);

c) Să ne ferim de tot ce ar părea că este o faptă de răzbunare şi neîmpăcare: „Nu răsplătiţi răul cu rău sau ocara cu ocară, ci dimpotrivă, binecuvântaţi, căci spre aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea” (I Petru 3, 9).

208. Dar dacă vrăjmaşul nu ia seama la dragostea noastră şi se năpusteşte asupra noastră şi asupra avutului nostru?

Atunci vrăjmaşul devine un călcător al poruncilor dumnezeieşti despre dragostea faţă de aproapele său, iar creştinul are datoria să-şi apere viaţa şi bunurile sale, fie cu puterile sale, fie cu ajutorul legilor civile. În purtarea sa faţă de vrăjmaşul său, creştinul va fi călăuzit de credinţa că slujeşte poruncile lui Dumnezeu.

209. Dar dacă duşmanii atacă patria şi avutul ei?

Cu privire la aceasta, vezi învăţătura Bisericii noastre înfăţişată în răspunsul la întrebarea 229, de mai jos.

210. Care este masura dragostei catre aproapele?

Măsura dragostei către aproapele este dragostea către noi înşine, după porunca Mântuitorului: „Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi” (Matei 22, 38), şi „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31). După cum dragostea către Dumnezeu nu se poate înţelege fără dragostea către aproapele, la fel nici dragostea către aproapele nu se poate înfăptui fără dragostea faţă de noi înşine. Căci în măsura în care ne cunoaştem pe noi înşine, ne iubim şi ne preţuim, vom şti să iubim şi să preţuim şi pe aproapele nostru, căci: „Cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura” (Luca 6, 38).

Dragostea către aproapele trebuie să înceapă, deci, întotdeauna, de la noi înşine.

211. Care sunt roadele dragostei către aproapele?

Roadele dragostei către aproapele le arată Sfântul Apostol Pavel, când spune: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Cor. 13, 4-7). Din dragostea către aproapele răsar: răbdarea, bunătatea, îngăduinţa, blândeţea, mila, recunoştinţa, cinstea şi dreptatea. Pe temeiul dragostei către aproapele înfloreşte adevărata viaţă de obşte.

212. Care sunt păcatele împotriva dragostei către aproapele?

Păcatele împotriva dragostei către aproapele sunt: pizma sau invidia, care înseamnă părere de rău pentru binele aproapelui şi bucurie pentru nenorocirea lui; apoi ura, clevetirea, înşelăciunea, furtul, omorul şi toată nedreptatea. Păcat este şi toata pilda rea, dată prin cuvânt sau faptă, căci ea abate pe mulţi de la calea cea bună şi îndeamnă la rău. În privinţa aceasta, Mântuitorul spune: „Cine va sminti pe unul dintre aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă i-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare” (Marcu 9, 42).

213. Ce este dreptatea faţă de aproapele?

Dreptatea faţă de aproapele este recunoaşterea cu fapta a tuturor drepturilor ce se cuvin aproapelui şi ocrotirea lor cu sfinţenie. Dreptatea cere să dăm fiecăruia ce este al său şi să nu păgubim pe nimeni cu nimic. Astfel, dreptatea este dovada dragostei către aproapele şi se arată în respectul vieţii, sănătăţii, cinstei, libertăţii şi al tuturor bunurilor lui. Ea este, precum s-a spus, temelia bunei rânduieli între oameni, sprijinind ordinea şi înflorirea vieţii obşteşti.

214. Prin ce se păcătuieşte împotriva dreptăţii faţă de aproapele? Împotriva dreptăţii faţă de aproapele se păcătuieşte prin toate formele de nedreptate, care păgubesc într-un chip sau altul pe aproapele nostru, ca de pildă: furtul, înşelăciunea ş.a. În Sfânta Scriptură citim:

„Nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9). Din virtutea cinstirii, a dragostei şi a dreptăţii faţă de aproapele se desprind unele datorii deosebite faţă de viaţa sufletească şi trupească a semenilor noştri. Acestea, în general, sunt aceleaşi ca şi datoriile creştinului către sufletul şi trupul său. Le amintim pe scurt.

215. Care sunt datoriile faţă de viaţa sufletească a aproapelui?

Cea dintâi datorie a creştinului faţă de aproapele este aceeaşi ca şi faţă de sine însuşi. Ea trebuie să privească mântuirea sufletului lui. Datoria aceasta se împlineşte prin:

1) Rugăciune, după cuvântul Sfintei Scripturi: „Înainte de toate, faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (I Tim. 2,1). Mântuitorul ne povăţuieşte la aceasta prin cele ce se învaţă în rugăciunea „Tatăl nostru” şi prin pilda Sa (Ioan 17, 20). Creştinul pătruns de duhul şi dragostea Mântuitorului va simţi o adevărată trebuinţă a inimii sale să se roage şi pentru mântuirea altora, vii sau morţi. Rugăciunea pentru cei morţi se cuvine a firecomandată, fiindcă ea este nu numai o faptă de dragoste foarte de dorit pentru uşurarea celor adormiţi în Domnul, dar şi un izvor îmbelşugat de zidire şi de ridicare morală şi religioasă chiar pentru cei ce o fac.

2) Pilda bună, după porunca Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei5,16).

3) Povăţuirea către cele duhovniceşti şi certarea frăţească pentru călcarea poruncilor şi neîmplinirea datoriilor. Mântuitorul spune: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău” (Matei 18,15). Iar Sfântul Apostol Iacov adaugă: „Dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacov 5, 19-20). În privinţa aceasta, Cuviosul Părinte Marcu Ascetul zice: „Cel ce sfătuieşte sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela carepăcătuieşte, îşi câştigă sieşi virtutea potrivnică greşelii. Iar cel ce ţine minte răul şi osândeşte cu răutate cade în aceeaşi patimă, după legea duhovnicească”

4) Prin toate faptele care se numesc faptele milosteniei sufleteşti (despre care vom vorbi mai departe, în legătura cu «Fericirile»).

216. Prin ce se păcătuieşte împotriva datoriei de a îngriji de mântuirea aproapelui?

Grija de mântuire fiind o datorie atât de însemnată pentru fiecare creştin, înseamnă că şi nepăsarea faţă de ea este în sine un păcat. Dar cu atât mai mare păcat este călcarea cu ştiintă a acestei datorii, care se face prin conlucrare la păcate străine şi prin pildă rea. „Să nu daţi fratetui prilej de poticnire sau de sminteală”, zice Sfântul Apostol Pavel (Rom.14, 13). Creştinul adevărat se va feri totdeauna de astfel de păcate.

217. Mai sunt şi alte datorii către viaţa sufletească a aproapelui?

Da. Astfel, avem datoria de a spune adevărul, a ne feri de minciună şi a ţine făgăduinţa făcută şi cuvântul dat. Fără aceste lucruri, legăturile dintre oameni nu sunt după voia lui Dumnezeu şi viaţa de obşte nu poate înflori. Apoi, după cum trebuie să ne îngrijim de propria noastră cinste (nume bun), tot aşa trebuie să ne îngrijim şi de cinstea altora, înlăturând tot ce ar putea-o ştirbi (clevetirea) şi străduindu-ne să o apărăm. Să nu uităm nici de datoria recunoştinţei către aproapele, pentru cele primite de la el. Recunoştinţa este semn de dreptate şi de dragoste creştinească şi totodată podoaba aleasă a creştinului.

218. Care sunt datoriile către viaţa trupească a aproapelui?

După cum creştinul este îndatorat a-şi cinsti şi îngriji trupul şi viaţa sa, la fel este îndatorat a cinsti şi îngriji trupul şi viaţa aproapelui său. Temeiurile sunt aceleaşi. Datoria aceasta şi-o îndeplineşte creştinul, pe de o parte, prin faptele milosteniei trupeşti, despre care vom vorbi în legătură cu «Fericirile», iar pe de altă parte prin ferirea de tot ce i-ar putea primejdui s-au nimici libertatea, sănătatea şi viaţa, ca bunăoară: omorul şi furtul, care sunt oprite prin cele zece porunci. De asemenea, virtutea dragostei şi dreptăţii faţă de aproapele cere să nu răpim nimănui nimic din ce este al lui şi să-i recunoaştem fără înconjur tot ce i se cuvine şi ce este dreptul lui. Această datorie se îndeplineşte păstrând cu grija ceea ce ne-a încredinţat aproapele nostru, precum şi dându-i tot ce şi-a câştigat de la noi prin munca sa. Iar împotriva ei se păcătuieşte, de pildă, prin neplata datoriilor, înşelare la plata muncii, falsificare de acte şi prin tot lucrul păgubitor în drepturile şi bunurile sale.Împlinirea datoriilor către aproapele este o dovadă a dragostei noastre către Dumnezeu.

De aceea, creştinul este dator să le îndeplinească cu toată conştiinciozitatea, luându-şi ca măsura datoriile către sine însuşi, după cuvintele Mântuitorului: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39) şi: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31).

Amintim apoi ca creştinul trebuie să se poarte cu crutare şi grijă şi faţă de fiinţele necuvântătoare. Mântuitorul, în învăţăturile Sale, a vorbit despre păsările cerului (Matei 6, 26) şi foarte des despre oaie şi miel, numind bun pe păstorul care le apără (Ioan 10, 1-16). Datoriile despre care am vorbit mai sus privesc în mod direct pe aproapele nostru. Dar sunt şi datorii pe care le îndreptăm către aproapele prin anumite aşezăminte ale vieţii de obşte, menite şi ele tot spre binele lui. Aceste aşezăminte sunt: familia, statul, Biserica şi lumea. Să vedem care sunt datoriile creştinului faţă de aceste aşezăminte.