BISERICA ORTODOXĂ - AMBIANȚA SFINTELOR TAINE


    În două articole anterioare am dezvoltat întrucâtva afirmațiile Mântuitorului despre Sine că El este Viața și Lumina lumii și am stăruit asupra concluziilor logice trase din aceste afirmații, concluzii care, în esență, se pot reduce la una singură: necesitatea imperioasă a credinței în Hristos. Altfel spus, în afară de Iisus Hristos nu există mântuire. Niciun echivoc în această privință.

   Acum, pentru a înțelege natura și lucrarea Sfintelor Taine în general și în mod special ale Botezului și Nunții, de care, conform hotărîrii Sinodului B.O.R., ne preocupăm cu preponderență în acest an, se cade ca în prealabil ori simultan cu Sfintele Taine să înfățișăm, împletindu-le, și câteva aspecte mai de seamă ale eclesiologiei ortodoxe, adică ale învățăturii despre Biserică, cu subcapitolul haritologiei (despre har).
   Necesitatea cunoașterii eclesiologiei, fie ea și în linii mari, în vederea perceperii corecte a misteriologiei (învățătura despre Sfintele Taine) provine din aceea că există o coerență și o relație indisolubilă între aceste capitole ale dogmaticii ortodoxe. Dealtfel, o similară conexiune există și între acestea două, pe de o parte, și cele ce le preced (revelația divină, teologia, creația lumii văzute și nevăzute, hristologia) sau care le urmează (eshatologia), pe de altă parte. Probabil că s'a sărit peste atâtea capitole ale dogmaticii ortodoxe pentru a se opri tocmai asupra Sfintelor Taine, în special cea a Botezului și cea a Nunții, datorită migrației masive a românilor ortodocși în ultimele decenii, în occidentul predominant heterodox, unde din ignoranță mulți pot să-și piardă identitatea ortodoxă și mântuirea.

   Titlul prezentului articol spune fără ocol că Biserica Ortodoxă este mediul în care sunt cu adevărat săvârșite Sfintele Taine, prin Taine înțelegând nu doar niște "mijloace ale harului", cum zic neortodocșii, ci însăși lucrarea lui Hristos prin Duhul Sfânt efectuată asupra omului, iar prin har înțelegând nu o "creație" dată omului din depozitul bisericii, cum zic neortodocșii, ci însăși energia necreată care izvorăște din ființa divină și se revarsă asupra omului, Hristos realizând astfel fie unirea omului cu El, fie împărtășindu-i darurile Duhului Sfânt, fie hrănindu-l cu Trupul și Sângele Său, fie iertându-i păcatele, fie întărindu-l pentru misiunea preoțească, fie unind bărbatul și femeia, fie vindecând rănile păcatului. Iată și unele puncte de eclesiologie ortodoxă:

   1. Mântuitorul Iisus Hristos și Biserica formează o unitate organică precum este capul cu trupul, cum zice Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 5, 23). De fapt Biserica este Trupul lui Hristos pentru că El - Cuvântul lui Dumnezeu -, prin întrupare, a asumat firea omenească, a îndumnezeit-o prin toate actele vieții Sale de totală chenoză până la jertfă, prin înviere și prin înălțare, iar apoi, de la Rusalii, se sălășluiește prin Sfântul Duh cu firea umană în toți cei care cred în El. Știm că Hristos unul este și că dacă Hristos - Capul unul este, atunci unul este și Trupul Său, deci o singură Biserică, nu mai multe biserici. Aceasta înseamnă că dacă există un singur Mântuitor al lumii și o singură Biserică, nu există mântuire în afară de Biserică, cum s'a exprimat și Sf. Ciprian, episcopal Cartaginei , martirizat la 258 în persecuția împăratului Valerian: "Extra Ecclesiam nulla salus". Nu este mântuire în afară de Biserică pentru că nu este mântuire în afară de Hristos.


   2. Așa cum, pe baze scripturistice, s'a stabilit la Sinodul II Ecumenic, ținut la Constantinopol în 381, Biserica este "una, sfântă, sobornicească și apostolească". Biserica este una pentru că unul este Dumnezeu în Treime, unul este Mântuitorul Iisus Hristos, unul este Duhul Sfânt. Sfințenia Bisericii vine de la Capul ei, a cărui fire divină este aceeași cu a Tatălui și a Sfântului Duh - izvorul a toată sfințenia. Sobornicitatea, adică adevărata catolicitate, se referă la dimensiunea pe verticală și pe orizontală a relației tuturor părților constitutive ale Bisericii, iar apostolicitatea are în vedere autenticitatea doctrinară și succesiunea harică, ambele trebuind să fie de origine apostolică și de continuitate neîntreruptă. De remarcat este faptul că, deși toate însușirile Bisericii se presupun una pe alta, apostolicitatea este aceea care oferă un criteriu mai palpabil de verificare a autenticității Bisericii.
   De aceea, având în vedere că astăzi, când mulți ortodocși trăim printre neortodocși și în același timp mulți neortodocși asaltează pe ortodocși la ei acasă, vom încerca să prezentăm pe scurt, inevitabil prin comparație cu Biserica Ortodoxă, unele aspecte eclesiologice, de ordin istorico-dogmatic ale unor confesiuni, care, fără excepție, revendică titlul de "biserică". Sine ira et studio să vedem lucrurile logic și obiectiv, nu fanatic și subiectiv, lăsând fiecăruia latitudinea de a aprecia sau nu veridicitatea celor expuse și, în consecință, să constate lipsa de apostolicitate a celorlalte confesiuni neortodoxe.
Istoric și dogmatic vorbind, vom arăta vechimea și circumstanțele apariției unora dintre confesiunile mai mari, în comparație cu cele ale Bisericii Ortodoxe, a cărei origine urcă la a cincizecea zi de la Învierea Domnului Iisus Hristos, când Duhul Sfânt a coborît peste Sfinții Apostoli, care se aflau adunați în rugăciune în cetatea Ierusalimului, și când "s'au botezat (în acea zi) ca la trei mii de suflete" (Faptele Apostolilor, cap. 2), luând astfel ființă Biserica, ale cărei esențiale caracteristici dogmatice le-am prezentat mai sus.
    Cele mai apropiate de noi ca etos sunt așa numitele biserici necalcedoniene, numite astfel pentru că au respins hotărîrile Sinodului al 4-lea Ecumenic de la Calcedon din 451. Li se mai spune și monofizite fiindcă , deși ele recunosc că Hristos a fost Dumnezeu și om, totuși El este pentru monofiți numai "o singură fire întrupată a Dumnezeu-Cuvântului". Aceste biserici sunt: cea Coptă, cea Etiopiană, cea Iacobită din Siria și cea din Malabar (în India) și cea Armeană (din 495).Toți acești orientali nu vor să accepte că Domnul Iisus Hristos este o Persoană în două firi (divină și umană). Anatemele aruncate reciproc între necalcedonieni și ortodocși nu s'au ridicat, deși dialogul teologic dintre noi și ei este foarte avansat.
   Cam în aceeași categorie, dar ceva mai veche decât bisericile necalcedoniene, ar fi biserica Nestoriană, numită asfel după arhiepiscopul Nestorie al Constantinopolului, care învăța că în Hristos sunt două persoane (dioprosopism) iar firile (divină și umană) nu sunt unite real ci numai moral. Ca atare, zicea Nestorie, Fecioara Maria a născut doar pe omul Iisus nu și pe Dumnezeu-Cuvântul. El n'a primit hotărîrile Sinodului al 3-lea Ecumenic de la Efes din 431 potrivit căruia în Hristos firile sunt unite real și că Sfânta Fecioară Maria este "Născătoare de Dumnezeu" nu doar "născătoare de om" sau "născătoare de Hristos", cum zicea Nestorie.
    Biserica Romano-Catolică s'a rupt, în mod vizibil, de cea Ortodoxă la 16 iulie 1054, când cardinalul Humbert de Silva Candida a lăsat pe altarul bisericii Sfinta Sofia din Constantinopol, o scrisoare prin care, în numele bisericii apusene, anatematiza pe răsăriteni pentru că aceștia nu primeau inovațiile doctrinare pe care apusenii le voiau acceptate fără a fi fost dezbătute și consfințite de un Sinod care să reprezinte ambele părți (răsăriteană și apuseană) ale Bisericii. Învățăturile și practicile pe care romano-catolicii le-au introdus fără acordul ortodocșilor, unele ridicate chiar la rang de dogmă prin sinoade așazis "ecumenice" romano-catolice (subsecvente celor șapte recunoscute ca ecumenice atât de răsăriteni cât și de apuseni) sunt mai multe, din care amintim:


   1.Filioque (purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul), dogmă apărută nu se știe exact când, prin Spania, în sec. 5-6, contrar afirmației Mântuitorului că Duhul Sfânt "de la Tatăl purcede" (Ioan 15, 26). Deși papa Leon al 9-lea (1048-19 aprilie 1054) s'a opus, adaosul Filioque a fost inclus în Crez sub presiunea împăratului romano-german Henric al 2-lea (1014-1024).


   2.Primatul papal, dogma conform căreia episcopul Romei este vicarul lui Hristos pe pământ și deasupra întregii creștinătăți, el nefiind judecat de nimeni, nici de un Sinod Ecumenic.


   3.Purgatoriul, dogma potrivit căreia există un loc curățitor de păcate al sufletelor printr'un foc material, între rai și iad.


4.Împărtășirea cu azimă, în loc de pâine dospită (artos) cum a procedat Domnul Hristos la Cina cea de Taină, oferită credincioșilor fără Sfântul Sânge.


   5.Maica Domnului a fost zămislită fără păcatul strămoșesc (Immaculata conceptio).


  6.Maica Domnului este împreună-mântuitoare (co-redemptrix).


  7.Harul (grația) este o creatură.


  8.Infalibilitatea papală, potrivit căreia episcopal Romei este fără greșeală în materie de credință.


  9.Celibatul preoților.


  10.Botezul prin stropire.


  11.Administrarea Mirungerii (confirmarea) și Prima Împărtășire după Botez, între 7-14 ani.


  12.Administrarea Maslului numai la muribunzi.


  13.Papa este nu numai șeful Bisericii Romano Catolice, ci și șef de Stat (Vaticanul) cu ambasador (nunțiu apostolic) în orice țară. Conform cărei Evanghelii?


  14. Arderea pe rug, cu binecuvântarea papii.


  15. Uniatismul impus cu sila.


  16. Indulgențele - Scurtarea suferințelor în purgatoriu în funcție de banii trimiși la Vatican.


  17. Teoria satisfacției - Dogma conform căreia Hristos a pătimit ca să ofere Tatălui satisfacție pentru jignirea adusă de om în rai prin călcarea poruncii de a nu mânca din rodul oprit.
Unele din acestea au dus la la marea Schismă din 1054, alte au apărut după aceea. Pentru că Biserica Ortodoxă nu a ținut un Sinod Ecumenic Panortodox care să condamne aceste inovații, Biserica Romano Catolică este considerată oficial doar schismatică, deși individual este numită și eretică ( Cf. Pidalion). Pe 7 Decembrie 1965, s'au ridicat concomitent anatemele la Roma și Constantinopol și există un dialog teologic curent, deși practica uniatismului cu forța (cu multe ucideri, distrugeri sau acaparări de biserici ortodoxe) constituie o mare stavilă în calea dialogului, ca și amintirea ucigătoarei și cotropitoarei celei de a 4-a cruciade.
Fără a mai da aici anul apariției și credințele specific fiecărei "biserici"(în general apar din secolul al 16-lea înainte), vom arăta doar (din motive de spațiu) că din romano- catolicism s'au desprins confesiuni protestante ca anglicanii (Biserica Angliei, al cărei cap este monarhul), lutheranii, reformații zwinglieni și calvini) și alte grupuri mai mici, cum sunt Vechii Catolici și alții. Din anglicani s'au rupt quakerii, metodiștii, presbiterienii și congregaționaliștii(independenți). Lista cu tot soiul de subdiviziuni neoprotestante continuă, dintre care mai amintim: baptiștii, adventiștii, iehoviștii, penticostalii, nazarenii, evangheliștii, secerătorii, teozofii, spiritiștii, mormonii etc. Mulți din aceștia au ajuns și prin țările ortodoxe, inclusiv România. Cel puțin baptismul a fost semănat la noi de unguri, ca armă de dezbinare, cum scria deputatul ungur Almay Oliver în ziarul unguresc Aradi Kozlony în anul 1913: "Chestiunea națională românească ar trebui dezvoltată în așa chip, ca poporul român să fie deslegat de sub conducerea preoților români. E de mare însemnătate faptul că chestiunea românească, cel puțin în parte, poate fi rezolvată cu ajutorul baptismului. Baptismul poate ajunge la cuceriri de necrezut în județul Arad..." (Deheleanu p. 44) (1).
Din punct de vedere dogmatic, unele din aceste formații s'au mai scuturat de romano-catolicism (anglicanii, lutheranii), altele s'au îndepărtat și de creștinismul original în așa măsură că abia se mai poate recunoaște ici-colea câte o urmă, nemaiavând Sfânta Tradiție, Sfinte Taine (quakerii, armata mântuirii), ierarhie și preoție (toți), nici măcar credința în Sfânta Treime (unitarienii sau socinienii), nici Sfânta Cruce, nici Sfinte Icoane, nici sfinți, nici rugăciuni pentru morți, nici multe altele (2). Poate că această prezentare de fragmentare confesională, deși extrem de sumară, comparată cu cele câteva elemente de eclesiologie ortodoxă, va ajuta pe conaționalii noștri la o mai bună orientare în aprecierea trăsăturilor adevăratei Biserici în care ne-am născut, Biserica Ortodoxă, "mama poporului român", cum o numește Eminescu.
Am spus că la ortodocși Sfintele Taine au loc cu adevărat pentru că la neortodocși, mai ales la protestanți și neoprotestanți (secte), ele nu sunt lucrări sfinte și reale, ci mai mult niște simboluri, cum le zic ei. Dar, zicem noi, numai cu simboluri nu ne putem mântui după cum n'am putea trăi doar prefăcându-ne că mâncăm. În afară de lipsa unui caracter realist al Tainelor, la neortodocși (exclusiv romano-catolicii), numărul lor variază, unii având doar două sau trei "taine" (botezul, cina Domnului), alții niciuna. Dar, întrebăm noi, având în vedere chiar și numai botezul și cina Domnului, cum pot fi acestea sacramente, atât timp cât aceste confesiuni nu au o preoție lucrătoare?
Întrucât au alterat credința cea adevărată a Bisericii apostolice, rupând astfel firul succesiunii doctrinare și harice, formațiile denominaționale sunt lipsite de o preoție de succesiune apostolică. Ca urmare, "tainele" lor sunt doar un simulacru, fără putere mântuitoare. Chiar în Biserica Romano-Catolică, unde fizic și istoric există de-a lungul secolelor o înlănțuire de hirotonii ale episcopilor și preoților, este totuși problematică eficacitatea harică a Tainelor, deoarece au fost introduse, îndeosebi după marea schismă din 1056, inovații doctrinare, liturgice și canonice, așa cum am arătat mai sus. Biserica Ortodoxă este singura Biserică, deplin păstrătoare a tezaurului apostolic, și prin urmare este locul sau ambianța Sfintelor Taine.
Probabil că unii mă vor crede lipsit de dragoste creștină pentru că fac astfel de afirmații. Însă e bine să se știe că mă întristează dezbinarea celor ce cred în Hristos. Deși am multe cunoștințe aparținând la diferite credințe, persoane respectabile și de încredere, totuși îmi fac datoria față de Hristos, fiind totodată conștient că numai așa pot fi de folos atât ortodocșilor cât și neortodocșilor.
Despre Sfintele Taine în general și despre Botez și Nuntă în special ne vom ocupa mai mult în alt articol.


Note bibliografice:
1.Deheleanu, Prot. Dr. P. Manual de Sectologie, (Tipografia Diecezană, Arad, 1948), p. 44.
2.Pentru mai multe informații, a se vedea Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan. Istoria Bisericească Universală, (Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romîne, București, 2004).


Pr. Constantin M. Iana
August, 2011, Adelaide


Published in Biroul de presă al Episcopiei Ortodoxe Române a Australiei și Noii Zeelande, Joi, 25 August 2011

News and events