În această lună, în ziua a şaisprezecea, pomenirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei.Acest dumnezeiesc apostol, şezând la vamă, a auzit pe Domnul zicându-i: "Urmează Mie". Şi el în ceasul acela a lăsat toate şi a urmat Domnului, făcând găzduire Domnului în casa sa mare, precum spune el însuşi în Evanghelia sa. Iar de atunci şi în urmă a fost împreună înnumărat cu ceilalţi apostoli. După ce a primit puterea ...
mai mult
B. Biruința limbii române ca vehicol de cultură în Biserica strămoșească și sprijinirea operei de propagare a literaturii cultice la alte popoare ortodoxe
Referindu-se la depășirea etapei slavonismului cultural din Biserica noastră Ortodoxă prin tipărirea Bibliei de la București -1688, vrednicul de pomenire mitropolit al Olteniei, Nestor Vornicescu, afirma în 1983 că acest fapt a avut loc "în chip hotărîtor și ireversibil în vremea ctitorului de cultură românească și creștină, Constanin Brâncoveanu"(1). Cu alte cuvinte, sub domnitorul Constantin Brâncoveanu slavonismul a fost învins, limba română câștigându-și locul natural și dominant în biserică și cancelariile domnești. Se înțelege că "depășirea etapei" de care vorbește răposatul mitropolit implică totodată un "început" al strădaniilor de reașezare a limbii române în dreptul ei natural. Strădaniile acestea ar fi început cu diaconul Coresi, adică cu mai bine de un secol înainte, după cum credeau autorii Istoriei Bisericii Române, vol. 2, ed. IBMO, București, 1957, p. 63 (2). Există totuși documente care atestă atât vorbirea cât și scrierea în limba română cu mult mai timpurii. Iată încă unele din aceste strădanii, în afară de cele ale lui Coresi.
Presupunând că lungimea și mărimea eforturilor depuse pentru readucerea limbii române în cult și în cancelariile domnești depind de data intrării limbii slavone în administrația de stat și în Biserică, este necesar să stabilim cu aproximație cauza și timpul când a avut loc procesul de introducere a limbii slavone în Biserica noastră și în cancelariile domnești. Căci, cu cât a fost mai lung procesul, cu atât s'a înrădăcinat mai adânc și slavonismul, iar dezrădăcinării i-a trebuit mai mult timp. Să auzim însă opinia istoricului Constantin C. Giurescu: "Introducerea limbii slave în biserica română - după creștinarea bulgarilor, așadar de la finele secolului al IX-lea înainte - e ușor explicabilă dacă ținem seama că pătura dominantă, elementul politic la noi era de origine slavă. Nu se introducea o limbă moartă și străină, ci limba celor care cârmuiau. După ce aceștia s'au asimilat, limba slavă a rămas... Din biserică, limba slavă a trecut și în cancelaria statului."(3) Exact când, după secolul al IX-lea, nu se știe precis. Ce știm este că poporul de jos nu vorbea slavona și că chiar unii clerici, probabil cu aprobarea tacită a unor domnitori, au inițiat opera de traducere din slavonă în latina strămoșească, vorbită la nivelul dezvoltării ei firești. Să nu uităm că cel puțin în Sciția Mică, până la venirea avarilor în secolul al VII-lea, am avut scriitori ca Sf. Ioan Casian, Dionisie cel Mic și alții ca Niceta de Remesiana din Dacia Mediterranea, care scriau în latină. Tăvălugul goților, hunilor, gepizilor, slavilor, avarilor, pecenegilor, cumanilor, tătarilor și apoi al turcilor, a trecut peste noi, stagnând întrucâtva progresul dezvoltării firești, însă fără a ne desființa. Dimpotrivă, noi, localnicii dacoromani, i-am asimilat pe ei. (4)
Motivul introducerii limbii slavone în cancelaria statelor române și în cultul român ortodox, data aproximativă a acestui "început "și alte aspecte ale problemei ca procesul reversibil de eliminare a limbii slavone constituie obiect de cercetare pentru specialiști, aceștia luând poziții diferite cu privire la vechimea unor documente mai noi cum este Manuscrisul de la Ieud, scris la 1390 (după alții mai târziu), pe baza cărora se poate afirma că anul 1521(data Scrisorii lui Neacșu de la Câmpulung) nu mai reprezintă cel mai vechi document scris în limba română. Dar, până când specialiștii vor cădea de comun acord, mai prezentăm încă un document, cel semnalat de Dumitru Șerbu, care ne arată Sfânta Liturghie ortodoxă oficiată la români chiar pe la anul 1100. Este vorba de un articol publicat în Contemporanul nr.14 (1847) din 2 aprilie 1982, p. 7, în care Șerbu invocă Manuscrisul nr. 730 din Biblioteca Academiei R.S.R., rămas de la Nicolae Bălășescu, autor al unei Gramatici și al unor dicționare, participant la revoluția din 1848. În Gramatica sa, apărută la Sibiu în 1848, Bălășescu face o expunere a Istoriei Literaturii Române Vechi, arătând cărți apărute în limba română nu numai în Ardeal, Țara Românească și Moldova, ci și pe cele apărute tot în română în Rusia, Ungaria și Austria. Importantă este o notă la cartea Sazabo Emauskoe Sveatoe Blagovestvovanie, tipărită la Praga, fașa XVII, nota 12, unde, zice Bălășescu, stă scris că românii, în suta a XII-a, pe la anul 1100 "ar fi avutu în limba română" tradusă Liturghia. Aici, vorbindu de papa Inochentiu IV (1243-1258) zice așa: "Nam etsi recentissimis quoque temporibus, i.e. vix ab hinc sesquiseculo, Daciae Valachi slavicam graeci ritus liturgiam, ante apud se quoque usitatem sensium in vernaculam suam converterunt, tacente et connivente ut videtur, aut vel ignorante et inconsulta Poliplimoni matre Constantinopolitana, etc." Acest locu, zice mai departe Bălășescu, mi-lú arătă înaltu prea Sf. D. Episcopul Ardealului andreiu Șaguna în această carte, ce se află în biblioteca sa. Traducerea textului latin: Într'adevăr, în timpurile cele mai noi, adecă de un secol și jumătate, valahii din Dacia traduseră pe nesimțite, în limba lor liturghia slavică de ritul grecesc (adică orthodox, n.n.), mai nainte uzitată și la dânșii, pe tăcute și nebăgate de seamă, precum se pare, sau chiar fără știrea și neconsultată fiind Poliplimoni" (5) (n.n. mama Constantinopolitană). Dacă textul vine de la papa Inocențiu al IV-lea (1243-1258), avem o dovadă de mare importanță pentru limba română în cult, limba valahilor din Dacia, deosebită de slavonă. Al. Rosetti merge și mai departe cu afirmarea limbii române în paralelă cu aceea a actelor oficile: "De fapt, trebuie să se fi scris românește întotdeauna, sporadic și pentru nevoi particulare. Dar aceste texte s'au pierdut..."(6)
Istoria Literaturii Române Vechi a lui Nicolae Cartojan notează că abia din timpul lui Mihai Viteazul "limba română pătrunde și în cancelariile domnești, căci de la el avem cele dintâi acte românești de cancelarie în Muntenia. În Moldova, ele încep cu Petru Șchiopu"(7), dar primele texte românești sunt cele maramureșene, de la care ne-au rămas numai niște copii târzii de pe la jumătatea secolului al XVI-lea.
Din varietatea aceasta de opinii se poate deduce că străromâna n'a putut fi total înlocuită de slavonă, nici în cult și nici în administrația de stat, dar nici eliminarea slavonei nu a avut loc prea repede, ci s'a procedat cu multă cauțiune, mai cu seamă în biserică, unde era ca și azi nevoie de o terminologie dogmatică precisă, în disputele teologice cu heterodocșii, o terminologie pe care latina vorbită la noi, nu prea evoluată, nu o putea oferi. Ca motiv pentru recurgerea la slavonă ar fi, credem noi, și o opoziție a Bisericii Constantinopolitane la limba latină vorbită în sudul cât și în nordul Dunării, îndeosebi în urma certurilor din secolul al IX-lea între patriarhul Fotie și papa Nicolae I, certuri generate atât de diferențele dogmatice (Filioque, primatul papal etc.) cât și de cele jurisdicționale (problema Iliricului, a bulgarilor, moravilor etc.) și care se vor amplifica după marea schismă de la 1054, ocuparea Constantinopolului de cruciați (1204-1261), sinoadele unioniste de la Lyon (1274), Ferrara-Florența (1439-1445) și nu mai puțin de unirea forțată a ucrainienilor cu Roma la Brest-Litovsk la 1596 și a românilor ardeleni la 1700. Credem că tot așa se explică insistența cu care Patriarhia Ecumenică tergiversa recunoașterea mitropoliilor din statele românești la 1359 (Țara Românească) și 1401 (Moldova) și mai ales tendința de a numi aici ierarhi greci.
Am făcut această incursiune prin veacuri pentru a demonstra cât de cât eforturile susținute ale generațiilor străbune în menținerea limbii, credinței și ființei noastre naționale. Aceste eforturi au fost încununate, sub domnia lui Constantin Brâncoveanu (1678-1688) și în timpul păstoririi mitropoliților Teodosie (1708) și Antim Ivireanul (1708+1716), cu victoria limbii române în Biserică și stat. Însă traducerea în limba română și tipărirea integrală a Bibliei de la București la 1688, începută sub Șerban Cantacuzinul și terminată sub Constantin Brâncoveanul, s'a sprijinit pe mulți ostenitori, știuți și neștiuți, din toate ținuturile românești, de-a lungul secolelor. Trebuie totuși menționat că opera de românizare a cărților bisericești a cuprins nu numai Biblia, cartea de căpătâi a unității noastre naționale, ci o mulțime de alte cărți.
Un lucru de importanță culturală remarcabilă, inițiat sub Cantacuzini și continuat și extins sub nepotul lor Constantin Brâncoveanu, este înființarea în 1679 Academiei de la Sfântul Sava, pe locul unde azi se află statuia lui Mihai Viteazul din fața Universității din București. Cu profesori aduși și plătiți de Brâncoveanu de la Constantinopol și din Occident, mai ales din Padua, programa de învățământ rivaliza cu aceea a multor universități, stârnind în Occident curiozitate și admirație. Se predau filozofia, teologia, gramatica, istoria și limbile greacă (veche) și latină. O știre din vremea lui Brâncoveanu ne spune că numărul studenților ajungea la 150, uneori depășind și cifra de 200. Aci va preda mai târziu și arhidiaconul și inginerul Gheorghe Lazăr, unul din consilierii lui Tudor Vladimirescu și al mitropolitului andrei Șaguna al Ardealului.
Grija pentru a veni în ajutorul ortodocșilor năpăstuiți și-a manifestat-o Brâncoveanul în primul rând pentru frații din Transilvania, cărora le-a trimis nu numai ierarhi hirotoniți la noi, ci și cărți și tiparnițe, uneori intervenind chiar pe lângă împăratul de la Viena pentru protecția lor. Aceeași preocupare a avut-o sfântul domnitor și pentru ortodocșii altor nații căzute sub stăpâniri străine, arătând dragoste față de mulți pribegi greci, sârbi, bulgari, arabi de la Locurile Sfinte, din Siria, din Egipt la Muntele Sinai, Georgia (Iviria), Armenia și altele. Pe mulți i-a dotat nu doar cu bani și cărți, ci și cu tiparnițe cu caractere specifice limbii lor. Avem convingerea că toate aceste generoase danii făcute creștinilor nu erau binevăzute de necreștini și neortodocși, fiind unul din motivele nemărturisite pentru condamnarea și moartea mucenicească a celor șase Sfinți Brâncoveni, pentru ale căror rugăciuni Dumnezeu să ne aibe și pe noi în paza Sa.
Note bibliografice și explicative:
(1) Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Nestor. Scrieri Patristice în Biserica Ortodoxă Română până în sec. XVII, Craiova, 1983, p. 283.
(2) Moisescu, Pr. Gheorghe I.; Lupșa, Pr. Ștefan; Filipașcu, Pr. Alexandru. Istoria Bisericii Române, vol. 2, (Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București), 1957.
(3) Giurescu, Constantin C.,Giurescu, Dinu C. Istoria Românilor, vol.1, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p. 184.
(4) Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G. Scriitori Bisericești din Epoca Străromână, Ed. IBMBOR, București, 1979.
(5) Poliplimoni, termen grecesc însemnând venerabilă.
(6) Rosetti, Al. Istoria Limbii Române, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p.430.
(7) Cartojan, N. Istoria Literaturii Române Vechi, Ed. Minerva, București, 1980, p.81.
Pr. Constantin M.Iana
Adelaide,
17 noiembrie 2014
Published in Biroul de presă al Episcopiei Ortodoxe Române a Australiei și Noii Zeelande,, Luni, 17 Noiembrie 2014
