105. De ce in articolul 1 din Simbolul Credintei, numim pe Dumnezeu: Tatal, Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor? 
Pentru ca Dumnezeu a facut cerul si pamantul si tot ce exista, cum ne spune Sf. Scriptura: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” (Fac. 1,1). Psalmistul il lauda pentru puterea atottiitoare: “Ca in mana Lui sunt marginile pamantului si inaltimile muntilor ale Lui sunt. Ca a Lui este marea si El a facut-o si uscatul miinile Lui l-au zidit” (Ps. 94, 4-5). Dumnezeu a facut totul din nimic. La creatiune iau parte toate cele trei persoane ale Sf. Treimi. Despre partasia Cuvantului la facerea lumii, ne marturiseste Sf. apostol Pavel, zicand: “Ca in El (Fiul) au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute” (Col. 1, 16). Despre partasia Duhului marturisesc cuvintele Sf. Scripturi: “Si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei” (Fac. 1, 2). Dumnezeu a facut lumea in timp, dupa o anumita ordine, cu scopul de a fi fericita si de a slavi pe Dumnezeu.

106. Ce se intelege prin cuvintele “nevazutelor”? 
Prin aceste cuvinte se intelege lumea nevazuta, adica ingerii, cum ne explica Sf. apostol Pavel care, dupa citatul de mai sus, din Epistola catre Coloseni, adauga: “Fie scaunele, fie domniile, fie incepatoriile, fie stapanirile: toate prin El si pentru El s-au facut” (Col. 1, 16). Aceste nume arata cetele de ingeri, dupa cum vom vedea mai departe.

107. Care a fost facuta mai intai: lumea vazuta sau lumea nevazuta? 
Atat Sf. Scriptura cat si Sf. Traditie ne invata ca lumea nevazuta, lumea ingerilor, a fost facuta mai intai. Domnul insusi spune lui Iov: “Cand s-au facut stelele, laudatu-M-au cu glas mare toti ingerii Mei” (Iov 38, 7). Ingerii au fost facuti cei dintai, zice Pastorul lui Herma103 (Pastorul lui Herma, 5, 5, 3, Migne, P. G., 11, col. 957, 961). Prin cuvantul “cerul”, din primul verset al cartii Facerii: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul”, se intelege lumea nevazuta a cerului, adica ingerii.

108. Cum si de ce a facut Dumnezeu pe ingeri? 
Dumnezeu a facut pe ingeri din nimic104 (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 865). I-a fost de ajuns sa voiasca, pentru a-i aduce la lumina105 (Sf. Ioan Gura de Aur, Despre invierea mortilor, 7, Migne, P. G., L, col. 429). El i-a facut din bunatatea Sa.

109. Ce sunt ingerii? 
Ingerii sunt duhuri, adica fiinte spirituale fara trup, inzestrate cu minte, vointa si putere, cum spune Sf. Scriptura: “Cel ce face pe ingerii Sai duhuri si pe slujitorii Sai para de foc” (Ps. 103, 4) si cum adevereste Sf. Traditie. Fapturile inzestrate cu minte sau ratiune se impart in ingeri si oameni. Fapturile rationale netrupesti sunt ingerii. Ei sunt firi intelegatoare, pentru ca sunt fara de trup, au fost randuiti sa locuiasca sus, in locuri usoare, si sa aiba o fire usoara si repede106 (Sf. Grigorie de Nissa, Despre Rugaciunea Domneasca, Cuv. IV, Migne, P. G., XLIV, col. 1165; Idem, Scrieri, partea I, trad. de Pr. Prof. D. Staniloae si Pr. Ioan Buga, in “P.S.B.”, Bucuresti 1982, p. 434).

110. Ce insusiri au ingerii? 
Ingerii sunt nemateriali, fiindca sunt netrupesti. De aceea, desi ingerii pot vorbi intre ei, n-au nevoie nici de limba, nici de urechi, ci-si arata gandurile si hotararile fara cuvant material. Cand Sf. apostol Pavel ne vorbeste despre limba ingerilor (I Cor. 13, 1), el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci arata chipul de convorbire intre ingeri. Tot asa, cand vorbeste de “genunchiul celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesupt” (Filip. 2, 10), el nu atribuie ingerilor genunchi si oase, ci arata inchinarea datorata lui Dumnezeu, dupa felul nostru omenesc. Spre deosebire de noi, oamenii, ingerii sunt fiinte spirituale personale, netrupesti si nemateriale. Ingerii sunt liberi, dispunand in libertate de voia si hotararile lor, asa cum ne dovedeste caderea lui Lucifer. Ingerii sunt inteligenti, in continua miscare si stiutori. Desi ingerii au cunoastere mai inalta decat a noastra, ei nu stiu cele ce sunt in inima si nici cele viitoare. Aceasta arata ca ei sunt marginiti. “Cine a inceput sa existe, zice Teodoret al Cirului, acela are o existenta marginita”107 (Fer. Teodoret, Comentar la Facere, 1, Migne, P. G., LXXX, col. 80). Ca e asa ne-o spune si cuvantul Mantuitorului ca fiecare om e sub paza sau sub grija unui inger (Matei 18, 10). De aceea, ingerii ocupa loc, se fac vazuti si se arata celor vrednici cu infatisare omeneasca (Fac. 18, 2). Fiind marginiti, ingerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezenti acolo unde sunt trimisi. Cand sunt in cer, nu sunt pe pamant; cand sunt trimisi de Dumnezeu pe pamant, nu sunt in cer. Desi marginiti, ei nu sunt impiedicati de ziduri, de usi, de incuietori, de peceti. Acelora carora Dumnezeu voieste ca ei sa li se arate, ingerii nu li se infatiseaza cum sunt, ci cu o forma schimbata, ca sa poata fi vazuti108 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 869).
Ingerii nu sunt sfintenia insasi. Ei au sfintenia de la Duhul Sfant109 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., loc. cit.). Sfintenia fiind din afara fiintei lor, le aduce desavarsirea prin impartasi-rea cu Duhul Sfant. Ei isi pastreaza vrednicia prin staruinta in bine, avand libera voie in alegere si necazand niciodata din cinstea de a sedea alaturi de Cel Bun110 (Sf. Vasilie cel Mare, Despre Sfantul Duh, 16, 38, Migne, P. G., XXXII, col. 137). Puterile ceresti nu sunt sfinte prin firea lor. Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfant. Ele au de la Duhul Sfant o masura de sfintenie pe potriva lor. Ele capata nemurirea prin har si participa la luminare si la har potrivit cu vrednicia si cu rangul lor111 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 868). Ingerii n-au fost creati copii, care apoi, desavarsindu-se prin exercitiu continuu, au ajuns demni de primirea Duhului Sfant. Ei au avut de la inceput, de la facere, in insusi actul facerii lor, sfintenia pusa in fiinta lor112 (Sf. Vasilie cel Mare, Omilii la psalmi, 32, 6; Migne, P. G., XXIX, col. 333; Sf. Vasilie cel Mare, Comentar la psalmi, trad. de Pr. Dr. Olimp Caciula, Bucuresti, in “Izvoarele Ortodoxiei”, 1939, p. 150-151). Ei doresc si cauta binele. Dupa masura dragostei lor fata de Dumnezeu, ei primesc masura sfinteniei. Intre ei si Duhul Sfant e aceasta deosebire ca, pe cand Duhul Sfant are sfintenia prin insasi firea Sa, ingerii au sfintenia prin impartasire113 (Idem, Contra lui Eunomiu, 3, 2, Migne, P. G., XXIX, col. 660). Multi ingeri castigand fericirea vesnica, au fost intariti in bine114 (Sf. Grigorie cel Mare, 0milii la Iezechiil, 1, 7, 18, Migne, P. L., LXXVI, col. 849). Ei au fost ridicati la o treapta mai presus de firea lor, si, daca nu mai pot gresi, nu e prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu115 (Marturisirea Ortodoxa (a lui Petru Movila), I, 20).

111. De ce se numesc ingeri si care e numarul lor? 
Cuvantul inger, care vine din limba latina, iar in aceasta din limba greaca, inseamna vestitor. ingerii au, printre altele, sa vesteasca oamenilor voia lui Dumnezeu, asa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe Fecioara Maria ca va naste pe Mantuitorul (Luca 1, 26-38), iar pe preotul Zaharia ca el si sotia sa Elisabeta vor avea fiu (Luca 1, 11-20). Numarul ingerilor e foarte mare. Sf. Parinti numara noua cete ingeresti116 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 23, 6, Migne, P.G., XXXIII, col. 1113; Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul 11 Teologic, 31, Migne, P.G., XXXVI, col. 72, B; Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere, 4, 5, Migne, P.G., LIII, col. 44). Dionisie Pseudo-Areopagitul le imparte in trei triade, sau trei serii de cate trei. Prima triada e vesnic in jurul lui Dumnezeu, in unire nemijlocita cu Acesta, si e formata din Serafimii cei cu cate sase aripi, din Heruvimii cei cu ochi multi si din Tronurile prea sfinte. A doua triada e alcatuita din Domnii, Puteri si Stapiniri. A treia triada e formata din ince-patorii, Arhangheli si ingeri117 (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 872).

112. Ce chemare au ingerii? 
Am vazut ca ei sunt vestitorii voii sau hotararilor lui Dumnezeu. Unii dintre ei, ca firi curate, neinclinate spre rau, sau greu de miscat la asa ceva, se misca continuu in cor, in jurul Cauzei prime. Ei canta laudele maririi dumnezeiesti, privesc vesnic slava cea vesnica, nu numai ca sa se slaveasca Dumnezeu, ci pentru ca si ei, ingerii, sa primeasca binefaceri de la Dumnezeu118 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul 11 Teologic, 31, Migne, P. G., XXXVI, col. 72). Ingerii slujesc lui Dumnezeu pentru mantuirea noastra. Lucrul ingeresc acesta este: sa faca totul pentru mantuirea fratilor, zice Sf. Ioan Gura de Aur119 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Epistola catre Evrei, 3, 2, Migne, P. G., LXIII, col. 3). Dupa ce am cazut in pacat, Dumnezeu nu ne lasa fara sprijinul Sau. El ne trimite cate un inger ca sa ajute vietii noastre. Ingerii sunt puternici si gata sa implineasca vointa dumnezeiasca. Ei se afla, prin iuteala firii lor, indata acolo unde le porunceste vointa lui Dumnezeu. Ingerii sunt pazitorii oamenilor. Fiecare om e pus sub paza sau sub grija unui inger. Mantuitorul insusi ne asigura de aceasta cand zice: “Cautati sa nu dispretuiti pe vreunul din acestia mai mici; ca zic voua: ca ingerii lor in ceruri pururea vad tata Tatalui Meu, Care este in ceruri” (Matei 18, 10). Fiecare om isi are ingerul sau pazitor care este al dreptatii. Dar duhul cel rau, care este al nedreptatii, nu-i da pace si cauta tot timpul sa-l ispiteasca. Deosebim aceasta dupa gandurile bune sau rele din inima noastra120 (Origen, Omilii la Luca, 12, Migne, P. G., XIII, col. 1829). Unii ingeri, ca Arhanghelii, apara popoarele, cum au aratat Moise si Daniil (Deut. 32, 8; Daniil 10, 5).

113. Ce sunt duhurile rele sau diavolii? 
Sunt acei ingeri care, in frunte cu capetenia lor, Lucifer, din trufie, au rupt comuniunea cu Dumnezeu, devenind duhuri rele, cazand deci din starea in care au fost creati. Acestia ispitesc pe oameni si le insufla ganduri rele. Ei pot rataci mintea oamenilor, ducandu-i la calcarea poruncilor lui Dumnezeu. Diavolul sau satana poate chiar ucide oameni, dupa cuvantul Mantuitorului: “Acela ucigator de oameni a fost din inceput si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, dintru ale sale graieste, caci este mincinos si tatal minciunii” (Ioan 8, 44). Iar Sf. Petru indeamna pe credinciosi astfel: “Fiti treji, privegheati, pentru ca potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu racnind, umbla cautand pe cine sa inghita” (I Petru 5, 8). Cand Dumnezeu ne trimite ingerul Sau pazitor, satana trimite si el ingerul sau rau, ca sa distruga viata noastra. Omul se afla intre doi, care urmaresc scopuri opuse si se straduiesc sa invinga unul impotriva celuilalt121 (Sf. Grigorie de Nissa, Despre viata lui Moise, Migne, P. G., XLIV, col. 337-340). Dar diavolul nu poate sili pe om la pacat, ci numai il ispiteste122 (Marturisirea Ortodoxa, I, 21). Diavolul nu poate sa faca rau nici omului, nici altei fapturi daca nu are invoirea de la Dumnezeu. Se cunoaste cazul lui Iov (Iov 1, 12; 2, 6) si al dracilor care se rugau de Mantuitorul zicand: “Daca ne scoti afara, trimite-ne in turma de porci. Si El le-a zis: Duceti-va. Iar ei iesind, s-au dus in turma de porci” (Matei 8, 31, 32).

114. De unde le vine diavolilor aceasta rautate? 
Aceasta rautate le vine din iubirea de sine si din mandrie. Dumnezeu i-a facut buni, cum a facut bun tot ce exista (Fac. 1, 31), dar ei au calcat porunca ascultarii de Dumnezeu si au fost aruncati in intunericul cel mai adanc, cum zice Scriptura: “Si pe ingerii care nu si-au pazit vrednicia, ci si-au parasit lacasul lor, i-a pus la pastrare sub intuneric, in lanturi vesnice, spre judecata zilei celei mari” (luda 1, 6). Prin caderea lor radicala, ei au rupt total comuniunea harica cu Dumnezeu123 (Marturisirea Ortodoxa, I, 21). Apropiindu-se mult de oameni, ei au o puternica influenta asupra celor rai. La judecata obsteasca, satan impreuna cu ingerii lui vor fi trimisi in focul vesnic, gatit lor inca de la inceput (Matei 25, 41).

115. Ce se intelege prin cuvintele “vazutelor tuturor”? 
Sf. Scriptura ne spune ca la inceput Dumnezeu a facut cerul si pamantul (Fac. 1, 1). Am vazut mai inainte ca “cerul” din aceste cuvinte inseamna lumea nevazuta a ingerilor. Pamantul inseamna lumea vazuta. Aceasta lume vazuta, adica pamantul cu toate ale lui, era la inceput nevazut si netocmit, adica fara forma (Fac. 1, 2). Creand lumea, Dumnezeu a urmat o anumita ordine a fapturilor, ca sa ingaduie acestora sa se sprijine unele pe altele, in intelesul ca cele ce urmau nu puteau sa apara fara cele dinainte. Asa, Dumnezeu a facut in ziua intai lumina, fara de care nu e cu putinta nici o lucrare si nici o crestere. In ziua a doua a facut taria, sau cerul vazut; in a treia, adunarea apelor, uscatul si toate ierburile si plantele; in ziua a patra, luminatorii cerului, soarele, luna si stelele; in ziua a cincea, pestii si pasarile; in ziua a sasea, animalele cu cate patru picioare, taratoarele, tot felul de animale si la urma pe om (Fac. 1, 3-26). In ziua a saptea Dumnezeu S-a odihnit de lucrarile Sale. Ordinea aceasta in care diferite feluri de viata si de fapturi apar intr-o inlantuire fireasca si necesara, incepand cu lumina si terminand cu omul, arata adanca intelepciune a Ziditorului. Sf. Parinti spun ca omul a fost facut in urma celorlalte lucruri pentru ca se cuvenea sa fie pregatita imparatia si apoi sa vina imparatul ei-omul124 (Pseudo-Vasilie cel Mare, Despre facerea omului, 1, Migne, P. G., XXX, col. 40 C). Omul nu putea sa apara decat atunci cand toate cele trebuitoare vietii lui erau create. El nu putea veni in lume inainte de aparitia vietii. Plantele si toate celelalte animale trebuiau sa apara inaintea lui.

116. Pornirile cele rele ale fapturilor au fost de la inceput? 
Nu. Fapturile au fost curate, nevinovate si nevatamatoare atunci cand au fost zidite: “Si a privit Dumnezeu toate cate facuse si iata erau bune foarte” (Fac. 1, 31).

117. Ce ne descopera Sf. Scriptura despre facerea omului si starea lui dinainte de pacat? 
Sf. Scriptura ne spune ca in ziua a sasea, dupa ce a facut toate celelalte fiinte, Dumnezeu, in Sf. Treime, a zis: “Sa facem pe om dupa chipul Nostru si dupa asemanare” (Fac. 1, 26). “Si, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie” (Fac. 2, 7). Omul a fost facut deci printr-un act special, din mainile lui Dumnezeu, cum zice un prooroc: “Mainile Tale m-au facut si m-au zidit” (Iov 10, 8). Aceasta arata cinstea deosebita data de Dumnezeu omului. Dupa ce existenta lui a fost hotarata inainte de facerea lumii si la fel si stapanirea lui asupra acesteia, Dumnezeu ii pregateste aducerea lui la existenta si alcatuirea fiintei lui125 (Sf. Grigorie de Nissa, Despre facerea omului, 3, Migne, P.G., XLIV, col. 136 A). Omul a fost facut din pamant, in varsta tanara, barbateasca.

118. Ce spune Sf. Scriptura despre femeie? 
Dumnezeu a vazut ca nu este bine sa fie omul singur: “Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau… a facut barbat si femeie” (Fac. 1, 27).
“Si a facut Domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam, femeie, si a adus-o lui Adam. Si a zis Adam: lata aceasta-i os din oasele mele si carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru ca este luata din barbatul sau” (Fac. 2, 22-23). Cea dintai femeie, Eva, a fost facuta pentru continuarea neamului omenesc, asa cum tot cartea Facerii spune: “Si i-a binecuvantat Dumnezeu pe ei zicand: Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul…” (Fac. 1, 28). Eva a fost facuta din coasta lui Adam, zice Sf. Efrem, ca sa nu fie banuiala ca altcineva a fost ziditorul femeii decat Dumnezeu.

119. De ce Eva n-a fost facuta din aceeasi tarana ca Adam? 
Eva n-a fost facuta din tarana, ci din coasta lui Adam, pentru ca in barbat si in femeie este o singura fire trupeasca, un singur izvor al neamului omenesc. De aceea, de la inceput n-au fost facuti pereche, barbat si femeie, sau doi barbati, ori doua femei, ci mai intai barbatul si apoi, din el, femeia126 (Sf. Ambrozie, Despre Rai, 10, 48, Migne, P. L., XIV, col. 298).

120. Ce inseamna chipul si asemanarea lui Dumnezeu in om? 
Chipul lui Dumnezeu in om este manunchiul de puteri sufletesti: ratiunea, vointa, simtirea, cu care omul se indreapta spre Dumnezeu printr-o activitate neobosita pentru desavarsire, iar asemanarea lui Dumnezeu in om este infaptuirea acestei desavarsiri prin impreuna-lucrarea harului dumnezeiesc cu silintele omului. in amanunt, chipul lui Dumnezeu inseamna:
1. Stapanirea peste fapturile pamantului, potrivit cuvantului Scripturii: “… umpleti pamantul si-l supuneti si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste toate animalele, peste toate vietatile care se misca pe pamant §i peste tot pamantul” (Fac. 1, 28). “Micsoratu-l-ai pe dansul (pe om) cu putin fata de ingeri, cu slava si cu cinste l-ai incununat pe el si l-ai pus pe dansul peste lucrul mainilor Tale” (Ps. 8, 5-6);
2. Ratiunea si voia libera in nazuinta lor spre Dumnezeu, adevar si bine.

121. Dupa ce Dumnezeu a facut pe om, unde l-a asezat? 
Dupa ce a facut pe om, Dumnezeu l-a asezat in Rai si i-a pus hrana la indemana, facand “Sa rasara din pamant tot soiul de pomi, placuti la vedere si cu roade bune de mancat” (Fac. 2, 9). in Rai se aflau si pomul vietii si pomul cunostintei binelui si raului.

122. Care era starea omului in Rai, inainte de pacat? 
In Rai primul om era impodobit cu minte sanatoasa, inima curata si vointa libera. El insa nu era desavarsit, caci desavarsirea se castiga prin incercare si deprindere. Ea consta in curatia pastrata prin impreuna-lucrarea chipului cu harul de la inceput. Firea omeneasca era infrumusetata prin partasia ei cu Duhul Sfant (Fac. 2, 7). Numai aceasta partasie ii asigura lumina sfinteniei si apropierea de Dumnezeu127 (Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Treimea Sfanta si de o fiinta, 4, Migne, P.G., LXXV, col. 908). Mintea lui Adam era intr-o continua inaltare minunata spre Dumnezeu, trupul era linistit, ferit de orice placere vinovata. Nu era inca in el framantarea miscarilor neoranduite. Sfintenia primilor oameni nu era desavarsita, dar ea nu era nici numai o stare de nepasare si nestiinta copilareasca, asa cum pretind unii, ci o stare de nevinovatie si nerautate128 (Marturisirea Ortodoxa, I, 23).
Imbracati in haina Duhului Sfant, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simteau nevoia de a se acoperi129 (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 22, 4; 3, 23, 5, Migne, P. G., VII, col. 959, 963). Ei se acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adica cu acoperamantul nepiericiunii, cat timp au fost aproape de Dumnezeu130 (Sf. Ioan Damaschin, Omilia la smochinul uscat, 3, Migne, P. G., XCVI, col. 580). Adam si Eva traiau in Rai ca ingerii, deci fara trebuinta imbracamintii. Scriptura zice: “Adam si femeia lui erau amandoi goi si nu se rusinau” (Fac. 2, 25). Neascultarea si pacatul nesavarsindu-se inca, ei erau imbracati in marirea cea de sus. De aceea nu se rusinau. Dupa calcarea poruncii insa, a venit rusinea si cunoasterea goliciunii131 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere, 15, 4, Migne, P. G., LIII, col. 123).
Adam apare inzestrat cu o uimitoare usurinta de cunoastere si cu o intelepciune deosebita. Din primele clipe ale facerii lui, el se infatiseaza cu o minte agera, ca unul care pastra in el lumina limpede si curata, data lui de Dumnezeu, si-si mentinea vrednicia neatinsa a firii132 (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Ioan, 1, 9, Migne, P. G., LXXIII, col. 128). Harul care punea pe Adam in legatura cu Dumnezeu l-a inzestrat cu puterea ca el sa dea nume fapturilor supuse lui: “Si a pus Adam nume tuturor animalelor si tuturor pasarilor cerului si tuturor fiarelor pamantului” (Fac. 2, 20).
In limba, adica in puterea de a vorbi, pe care o capata Adam odata cu zidirea lui, se arata firea rationala a omului133 (Sf. Grigorie de Nissa, Contra lui Eunomiu, 12, Migne, P. G., XLV, col. 993).
Primii oameni, inainte de pacat, traiau o viata feridta134 (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Romani, 5,18, Migne, P.G., LXXIV, col. 789). Ei n-au fost ziditi nici nemuritori, nici muritori, ci in stare de a ajunge la nemurire sau sa moara, dupa ascultarea sau neascultarea lor fata de porunca lui Dumnezeu135 (Teofil al Antiohiei, Cdtre Autolic, 2, 27, Migne, P. G., VI, col. 1093).
Prin urmare, starea omului inainte de pacat era o stare de curatie, de fericire, de cunoastere, de putinta de a nu muri, dar nu era o stare de desavarsire deplina. Omul putea inainta spre aceasta desavarsire, dupa cum se si putea abate de la desavarsire, folosindu-se de acelasi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus in el: libertatea.

123. Cu ce scop a facut Dumnezeu pe om? 
Dumnezeu a facut pe om pentru ca acesta sa se impartaseasca de bucuria de a fi in preajma lui Dumnezeu si de fericirea de a cunoaste, de a iubi si de a slavi pe Dumnezeu. El este incununarea intregii zidiri, este o lume in mic (microcosm), cum zic Sf. Parinti. Prin trupul sau, el face legatura cu lumea, iar prin sufletul sau, el face legatura cu Dumnezeu. Omul a fost facut sa fie faptura aleasa a slavei dumnezeiesti136 (Pseudo-Vasilie cel Mare, Despre facerea omului, Cuv. II, 1, Migne, P. G; XXX, col. 41 C). Rostul sau in Rai era sa implineasca porunca lui Dumnezeu.

124. Care este porunca lui Dumnezeu, de care Adam trebuia sa asculte? 
Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam era aceasta: “Iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit” (Fac. 2, 17).

125. Adam si Eva au pazit aceasta porunca? 
Un timp au pazit-o. Dar din indemnul diavolului in chip de sarpe si sub pornirea mandriei lor, Eva intai, si Adam dupa ea, au mancat din pomul oprit, calcand porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu a blestemat pe sarpe, a prezis necazuri si suferinte primilor oameni, i-a scos afara din Rai, dar le-a fagaduit pe Mantuitorul (Fac. 3, 15 si urm.).

126. Cum se numeste acest pacat al lui Adam? 
Acest pacat se numeste pacatul stramosesc, fiindca isi are originea in caderea protoparintilor nostri prin neascultare fata de porunca data lor de Dumnezeu (Fac. 2, 16-17; 3, 6-19). Pacatul acesta a trecut la toti oamenii, cum spune Sf. apostol Pavel: “Printr-un om (Adam) a intrat pacatul in lume” (Rom. 5, 12).

127. Cum se mosteneste pacatul stramosesc? 
Aceasta este o taina mare. Ceea ce se poate spune este ca pacatul acesta, pe care-l mostenim din tata in fiu, prin nasterea fireasca137 (Didim, Contra maniheilor, 8, Migne, P. G., XXXIX, col. 1096), nu ni se socoteste ca pacat al nostru, personal, ci ca o stare pacatoasa, ca o inclinare spre pacat, izvorata din calcarea poruncii dumnezeiesti si care este egala cu pacatul, in fata legii lui Dumnezeu138 (H. Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, trad. Pr. D. Staniloae, p. 170). Pentru ca aceasta stare pacatoasa este egala cu pacatul insusi, Biserica a randuit botezul copiilor, care nu au pacatele celor varstnici, dar care, totusi, mostenesc aplecarea spre pacat, care vine de la Adam (Fac. 7, 20; 11 Cron. 6, 36; Iov 4, 17-19; 14,4;15,14-16;25, 4; Ps.13,1-3;50, 6;52, 2-4;57,3-4; Prov. 20,9; Ecl. 7, 20; Sirah 25, 23, 27; Rom. 3, 10-12; 5, 12-19; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8).

128. Care au fost urmarile pacatului stramosesc? 
Pacatul stramosesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adica ruperea legaturii cu Dumnezeu, cu ei insisi si eu lumea139 (H. Andrutsos, op. cit., pp. 160, 166; Sf. Ciprian, Despre bunul rabdarii, 19, Migne, P. L., IV, col. 634).
Acest pacat a mai adus slabirea chipului lui Dumnezeu in om, prin intunecarea in parte a puterilor sufletului si prin inclinarea mai mult spre rau decat spre bine. Mintea se misca greu, deosebeste anevoie cele ce are de cunoscut si mai mult se departeaza decat se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede decat anevoie pe Dumnezeu140 (Sf. Ioan Damaschin, Omilie la smochinul uscat, 3, Migne, P.G., XCVI, col. 580), priveste mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de viata trecatoare. Dar aceasta slabire nu inseamna stergerea sau stingerea completa a chipului lui Dumnezeu in om. Omul n-a murit cu totul pentru cele dumnezeiesti. El s-a imbolnavit. Chipul lui Dumnezeu in el a slabit, s-a intunecat.
Prin pacatul stramosesc, primii oameni au pierdut sfintenia, curatia si putinta de a nu muri141 (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Scrisoarea. catre Romani, 5, 18, Migne, P. G., LXXIV, col. 789). Pierzand harul, ei au pierdut si roadele harului. Daca ar fi ascultat porunca dumnezeiasca, Adam si-ar fi asigurat, cu ajutorul lui Dumnezeu, putinta de a nu muri, la care ar fi contribuit si pomul vietii, de care el nu s-a putut folosi, fiindca a fost scos din Rai (Fac. 3, 22-23).
Prin pacatul lor, primii oameni si-au pierdut linistea desavarsita a trupului, caci pacatul a trezit in ei pofta carnii. Despartiti de cele vesnice si lunecand spre piericiune, trupurile lor s-au deschis placerilor si necuratiilor. Firea intreaga s-a imbolnavit de pacat «prin neascultarea unuia singur»142 (Sf. Chiril al Alexandriei. Comentar la Scrisoarea catre Romani, 5, 8, Migne, P. G., LXXIV, col. 789). Pierzand harul care-i acoperea, ei au fost dezbracati de inalta-rea spre Dumnezeu si de privirea directa a lui Dumnezeu.
Pedeapsa cea mai mare a pacatului a fost moartea, care dupa Sf. apostol Pavel este “plata pacatului” (I Cor. 15, 22); moartea, cu cele trei trepte ale ei: trupeasca, sufleteasca si vesnica. Dumnezeu insusi a vestit primilor oameni ca vor muri daca nu vor asculta porunca (Fac. 2, 17). Neascultand-o, pedeapsa lor a fost moartea143 (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 2, 25, Migne, P. G., VI, col. 1092; Sf. Metodiu de Olimp, Banchetul celor 10 fecioare, Cuv. 3, 6, Migne, P. G., XVIII, col. 69; Sf. Atanasie, Despre intruparea Cuvantului, 4, 5, Migne, P. G., XXV, col. 104). Nu trebuie sa se creada ca Adam si Eva si-au atras aceasta pedeapsa pentru ca au mancat dintr-un anumit pom purtator de nenorociri si de moarte, ci numai pentru ca au calcat porunca dumnezeiasca144 (Teofil al Antiohiei, op. cit., 2, 25, C, A, 8, col. 124).

129. Dupa facerea lumii, Dumnezeu Se ingrijeste de ea? 
Dumnezeu Se ingrijeste de lume. Aceasta lucrare prin care Dumnezeu Se ingrijeste de lume se numeste pronie sau providenta. Prin pronie, Dumnezeu pastreaza lumea in totalitatea ei si fiecare lucru si fiinta in parte, le ocroteste si le indreapta, prin diferite mijloace, spre scopurile pentru care au fost create. Pronia sprijina orice lucrare buna. De ea tine profetia in Vechiul Testament si planul mantuirii. Ea se arata in toate lucrurile lumii, de la cele mai mici pana la cele mai mari, pe care Dumnezeu le cunoaste si le ingrijeste145 (Marturisirea Ortodoxa, 1, 30), cum ne spune Mantuitorul insusi: “Priviti la pasarile cerului, ca nici nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal vostru Cel ceresc le hraneste” (Matei 6, 26). “Au doar nu se vand doua vrabii pentru un ban? Si nici una dintre ele nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru” (Matei 10, 29). “Dumnezeu, zice Sf. Ioan Gura de Aur, nu numai ca a adus la lumina zidirea, dar dupa ce a adus-o, o ingrijeste. De zici ingeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele vazute si nevazute, toate acestea se bucura de pronia Lui. Fara aceasta lucrare ele se duc, se scurg si piei”146 (Sf. Ioan Gura de Aur, Despre Cel de o fiinta, contra Anomeilor, 12,Migne,P. G., XLVIII, col. 810). Iar Clement Alexandrinul zice: «infatisarea, ordinea si maiestria lucrurilor vazute ne arata pronia dumnezeiasca»147 (Clement Alexandrinul, Covoare, 5, 1, 6, 2, Migne, P. G., IX, col. 16).
Prin pronie, Dumnezeu nu numai pastreaza, dar si conduce lumea spre mai multa viata (Ioan 10, 10), spre desavarsirea si transfigurarea intregii creatii (Evr. 2, 5)148 (Sf. Grigorie Teologul, La Sf. Botez, 45, Migne, P. G., XXXVI, col. 424). Sf. Efrem Sirul scrie despre pronie astfel: “Am vazut case si m-am gandit la gospodar. Am vazut lumea si am inteles pronia. Am vazut corabie fara carmaci scufundandu-se. Am vazut faptele oamenilor neispravind nimic fara Dumnezeu, Care le conduce. Am vazut cetati si republici deosebite in constitutia lor si am inteles ca toate exista prin randuiala lui Dumnezeu. Turma e de la pastor, iar cresterea tuturor pe pamant e de la Dumnezeu”149 (Sf. Efrem Sirul, Mustrarea de sine, Assemanni Graece, I, p.123).
Prin pronie, Dumnezeu opreste raul si il intoarce spre bine, cum ne spune Marturisirea lui Dositei: «Cele rele le stie mai dinainte si le ingaduie Dumnezeu, dar El nu Se ingrijeste de ele, pentru ca nici nu le-a facut. Dar odata intamplate, ele sunt indreptate spre ceva folositor de catre nesfarsita bunatate, care, fara sa le fi facut, le imboldeste spre mai bine cat este in puterea acestora”150 (Marturisirea lui Dosoftei, 5, Mihalcescu Bekenntnisse., p.162).
Dumnezeu pastreaza si conduce lumea, conlucrand cu puterile fapturilor, nu fara ele.