DESPRE HARUL DIVIN


După cum este știut, conform recomandării Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, în anul 2011 atenția noastră trebuie îndreptată mai ales asupra a două Sfinte Taine:Botezul și Nunta.Pentru nivelul mediu de înțelegere al credincioșilor noștri însă, tratarea despre Sfintele Taine (misteriologia) necesita mai întâi o expunere sumară a învățăturii despre Hristos (hristologia) și despre Biserică (eclesiologia), ceea ce am întreprins în articolele precedente, accentuând ideea biblicăși patristică conform căreia afară de Hristos și Trupul Său tainic (Biserica Ortodoxă) nu este mântuire.Cu privire la această concluzie, cutremurătoare ca o sentință pentru necreștini și heterodocși, vom mai avea totuși de făcut unele observații către sfârșitul acestei suite de articole. Înțelegerea importanței Sfintelor Taine în general mai cere și câteva lămuriri apriorice esențiale, referitoare la creația cosmosului și a omului, la căderea în păcat (amartologia), precum și la harul divin (haritologia).Satisfăcând și această cerere logică, vom avea în vedere îndeosebi acele aspecte(ale acestor puncte de doctrină)care au tangență cu misteriologia. Ca și până acum, aceste lămuriri au mai mult un caracter apologetic, adică de apărare, în raport cu doctrina celor de altă confesiune decât cea ortodoxă.
Deoarece la săvârșirea Sfintelor Taine se folosesc și unele materii (apă, vin, pâine, untdelemn etc.), este bine de precizat doar atâtacă în ceea ce privește materia (ca și lumea nevăzută), aceasta a fost creată de Dumnezeu, că ea nu există de la sine și nu este eternă cum cred materialiștii, că nu este nici de aceeași esență cu Dumnezeu și, deci, nu este coeternă cu El cum zic panteiștii,și că este "bună"(condamnând deci maniheismul și orice concepție potrivit căreia materia este rea).
Din antropologia creștină ortodoxă (despre om, coroana creației lui Dumnezu), să reținem numai că a fost creat pentru a se împărtăși de viața divină, după chipul lui Dumnezeu și a fost menit asemănării Lui; că prin căderea în păcatul neascultării chipul lui Dumnezeu în om s'a întunecat și slăbit și a pierdut posibilitatea nemuririi și alte elemente harice inerente asemănării cu Dumnezeu.Adică chipul n'a rămas nici intact cum crede Biserica Romano-Catolică, dar nici n'a fost total distrus cum zic protestanții.La toate aceste puncte menționate în fugă (căci dezvoltate necesită sute de pagini), ne deosebim substanțial de alte credințe, dar mi se pare că marea răscruce a punctelor de vedere o constituie tocmai harul dumnezeiesc,deoarece direcțiile diferite în înțelegerea harului atrag după ele în mod natural divergențe și în doctrina misteriologică.
Cuvântul har provine în limba română din grecescul haris.Este un termen vechi, întâlnit încă în Iliada și Odiseea, cu semnificații apropiate termenilor frumusețe, bucurie, favoare, recunoștință și chiar recompensă (1). Deși termenul latin gratia datează și el tot dinainte de Hristos și are cam același înțeles (favoare, recunoștință, încântare estetică) (2), strămoșii noștri au preferatsă redea pe haris de la Facere 6, 8 prin milă (Palia de la Orăștie 1581-1582) sau chiar prin har(Biblia de la București din1688), cu toate că în Tetraevanghelul lui Coresi, tipărit la Brașov în 1560-1561, s'a optat pentru cuvântul bunătate (Luca 1, 29) sau dulceață (Ioan 1, 14 și 16)în loc de har. O încercare lăudabilă pentru găsirea unor termeni de origine latină mai pe limbajul nostru, excluzând atât pe haris cât și pe gratia. În orice caz, atât haris în secolul al 3-lea a. H., când Vechiul Testament a fost tradus din ebraică în greacă, cât și gratia în secolul al 4-lea p. H.,când Fericitul Ieronim îl traduce din ebraică în latină, încearcă să redea pe evreescul hen (Geneza 6, 8). La evrei însă mai există și termenul hesed, tradus în Septuaginta cu eleos, dar în Vulgata tot cu gratia, ca la Geneză 19, 19, ceea ce în română (Palia de la Orăștie 1581-1582, Biblia de la 1688) a fost redat prin milă, în franceză prin amour, bonté,faveur, grâce, misericorde, pieté; în engleză prin love, kindness, favour, devout, în italiană grazia(3). Hesed însă are și un al doilea sens, opus primului, cum e cel de la Levitic 20, 17, Proverbe 14, 34, Psalm 52,1 și 3: fărădelege, mișelie,ocară, în greacă oneidos, în latină iniquitatem, nefariam rem, în franceză honte, crime, în engleză disgrace, în italiană infamia.(4)
Din cele de mai sus este evident faptul că în română, ca și în limbile clasice și câteva din cele moderne, vechitestamentarul heseda fost acceptat îndeosebi în semnificația lui pozitivă, oarecum chiar mai mult decât hen.La aceasta a contribuit foarte mult accepțiunea autorilor biblici ai cărților Noului Testament, unde haris are afinitate cu Pneuma (Duhul) și cu tot evenimentul mântuiriiși este foarte frecvent în arhicunoscuta formulă de salutare mai ales la Sf. Apostol Pavel (5): "Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi!" sau "Harul fie cu voi!".
În general harul presupune o relație, o comuniune. Ca notăsemantică predominantă a harului, atât în Vechiul Testament (hen, hesed) cât mai ales în Noul testament, se distinge acțiunea lui binefăcătoare, ideea de bunătate, demilă, care caracterizează persoana, cel mai adesea pe Dumnezeu în raport cu omul, dar și pe unii oameni în raport cu semenii lor. De exmplu, Noe a aflat har în fața Domnului (Geneză 6, 8) iar Iacob cere bunăvoința (harin) fratelui său Esau (Geneză 32, 5).Această însușire a harului,de inițiere a relației și comuniunii, ne spune că harul nu este un simplu obiectcreat, disponibil (cum zic creștiniiapuseni), ci ne indică mai curând natura originii sale personale fără ca el să fie persoană. Mai precis, așa cum a fost definit de Sfântul Grigorie Palama în secolul al 14-lea, harul divin este puterea. lucrarea sau "energia necreată care izvorăște din ființa dumnezeiască a Celor trei Ipostasuri" sauPersoane (6): Tatăl, Fiul (înainte și după întrupare) și Sfântul Duh (înainte și după Cincizecime), într'un mod analog energiei emise de persoana umană sau asemănător chiar energieii solare.Pentru că energia este persoana în acțiune și într'un fel prelungirea persoanei care o produce sau a sursei emițătoare, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție vorbesc de "harul lui Dumnezeu", "harul Domnului Iisus Hristos", "harul Sfântului Duh", "harul Sfintei Treimi". În expresia paulină "Harul fie cu voi!"(Coloseni 4, 18) harul implică prezențapersonală divină.Pentru că harul divin nu poate fi conceput ca desprins de Dumnezeu, după cum nici lumina sau căldura nu există fără soare, Biserica Ortodoxă crede că harul este o energie (lucrare) necreată.
Aici creștinătatea apuseană (romano-catolică și protestantă) se deosebește radical de ortodocși prin credința lor în har ca entitate creată și accident. Ei vorbesc și de un har necreat, pe care de fapt îl confundă cu Dumnezeu Însuși (7), dar există un dezacord între teologii romano-catolici în ceea ce privește raportul între harul creat și necreat. Teologul romano-catolic Karl Rahner recunoaște acest lucru: "There is no agreement in Catholic theology on how exactly the relation between created and uncreated grace is to be determined"(8). Pentru că, zicem noi, de fapt nu există har creat.
Teologia Bisericii Ortodoxe nu admite o creatură între Dumnezeu și om, după cum nu poate concepe interpunerea unui obiect metalic între prunc și sânul mamei. Prin harul Său Dumnezeu intră în contact nemijlocit cu omul, fără să se unească ființial (natural) cu făptura Sa.Omul nu poate fi în contact direct cu ființa (natura) dumnezeiascăfără să fie consumat ca de foc, cum nu poate fi nici aproape de soare fără a fi ars. Dar, pecând la noi omul poate fi în relație directă cu divinitatea prin energia necreată (diferită dar nedespărțită de Pesoanele divine și de ființa lor comună), la creștinii apuseni această posibilitate este exclusă de credința lor într'o grație creată, credință găsită la teologii Scolasticii și consfințită atât de Conciliul de la Trident (1545-1563) cât și de cel de la Vatican din 1870.
Totuși, cu toată lipsa credințeiîn har ca energie necreată, apusenii, bazându-se pe Toma din Aquino (1225-1274), cred în posibilitatea de a fi în mod fizic părtași chiar ai naturii divine (9). Ceea ce este o absurditate, deoarece Dumnezeu este inaccesibil în firea Lui. Dacă nici măcar văzând fața lui Dumnezeu omul nu poate să trăiască (Ieșirea 33, 20), cu atât mai mult omul este incapabil de împărtășirea dumnezeieștii firi. Deși Sf. Apostol Petru (II, 1,4) afirmă această posibilitate, Sfinții Părinți au înțeles că se poate vorbi aici doar de o împărtășire de slava divină (nu de natura divină), și că chiar pentru această împărtășirea fost nevoie, atât în Vechiul Testament (Ieșirea 33,11: "Domnul grăia cu Moise față către față...) cât și în Noul Testament, de o întărire harică specială, ca aceea acordată celor trei Apostoli pe Muntele Tabor, la Schimbarea la Față a Domnului ("arătând ucenicilor Tăi Slava Ta pe cât li se putea"- din Troparul zilei).
Credința că harul divin este o energie creată, credință contrară revelației divine, duce la o răcire a relației omului cu Dumnezeu, la o înstrăinare de El prin interpunerea unei alte creaturi, și ridică în sufletul credinciosului întrebări privitoare la eficacitatea Sfintelor Taine. Nici nu mai este de mirare că au apărut și tot apar atâtea fărâmițări în sânul creștinătății apusene.
O altă problemă este aceea a raportului dintre harul divin și voința omului. De felul în care se înțelege acest raport depinde și modul de a vedea rostul întregii opere mântuitoare a Domnului Iisus Hristos, necesitatea Bisericii în general și a Sfintelor Taine în special. Cele două fețe ale acestei probleme sunt așa-zisul liber arbitru (preocupând mai mult teologia romano-catolică) și predestinația(preocupând mai ales pe protestanți).Deci, aceste problemeau frământat mai mult mințile creștinilor apuseni. Referitor la prima problemă,PărinteleProfesor și Academician Dumitru Stăniloae zice că:"În Occident disputele despre cine e mai tare în relația dintre har și libertate s'au născut din conceperea harului ca o forță impersonală"(10). Nu s'ar mai fi ivit asemenea discuții dacă teologia romano-catolică n'ar fi considerat harul ca un bun al Bisericii la dispoziția papii, bun care se poate distribui chiar prin Sfintele Taine în schimbul unor favoruri materiale.Dimpotrivă, văzut ca o "manifestare a iubirii lui Dumnezeu cel personal"(11) pentru persoana umană, cum este crezut harulla ortodocși, nu se mai poate vorbi de o luptă între har și libertatea omului, ci de o supunere liber acceptată, din iubire, a libertății omului la iubirea(harul) Duhului Sfânt.
De fapt, cum precizează Părintele Stăniloae, "disputele teologice din Occident au pornit de la o noțiune foarte echivocă a libertății: de la pretinsul liber arbitru sau de la libertatea care ar fi absolut neutră și pentru bine și pentru rău" (12). Pentru concizie,îl cităm tot pe Părintele Stăniloae care, întemeiat pe Sf. Maxim Mărturisitorul (sec. 7), continuă:"O libertate absolut neutră, sau un liber arbitru nu există însă. Există o libertate care servește în mare parte răului -o falsă libertate, și o libertate în bine. În omul de sine, dată fiind slăbiciunea firii sau voinței, libertatea e dusă ușor spre cele rele, sau rezistă greu ispitelor spre rău.Ea nu se poate decide singură spre o făptuire exclusiv bună. Liberul arbitru, sau libertatea absolut neutră, este o construcție arbitrară a cugetării noastre" (13).Este o construcție arbitrară și, adăugăm noi, lipsită de realism ca și credința romano-catolicilor că după căderea în păcatul strămoșesc, chipul lui Dumnezeu în om a rămas neatins. În realitate, voința omului a rămas cu înclinare spre rău (cum recunoaște și marele Apostol Pavel- Romani 7,19).Prin acestea nu pledăm pentru o iresponsabilitate morală a omului,ci accentuăm că fără ajutorul harului divin, primit mai ales prin Sfintele Taine, deci fără colaborarea omului cu harul, nu se poate ajunge la adevărata libertate.Omul tânjește după libertate, dar libertatea adevărată nu este ajunsă de om decât înrobindu-se Binelui Personal.
În sens opus romano-catolicismului, protestanții, conform cărora după cădere n'a mai rămas nimic bun în om, cred că mântuirea se datorează doar lucrării harului (sola gratia) și deci ,zic ei,faptele bune, colaborarea cu harul mântuitor sunt fără importanță. Așa au ajuns ei să credă și în predestinație.Indiferent ce bine sau rău face omul, el se mântuiește ori nu, în funcție de predestinarea la bine sau la rău. Această erezie vine în mare parte de la Fericitul Augustin din Hippo (354-4300. În lupta cu pelagianismul, care nega păcatul strămoșesc și efectele lui,acest mare părinte a greșit în multe privințe, ca și marele Origen în secolul al 3-lea. Augustinvorbea chiar de o condamnare în masă ("massa damnata", "massa perditionis"), dar doctrina lui, inclusiv cea privind predestinația, a fost puțin moderată de Sinodul de la Orange din 441. Ideea de predestinație va fi reluată peste o mie de ani de protestanții Martin Luther, Jean Calvin și alții până în zilele noastre. În interpretarea izolată a unor texte scrpturistice ei fac însă confuzie între preștiința lui Dumnezeu și predestinație. Sfânta Scriptură și Tradiția vorbesc mereu de necesitatea credinței îmbinată sau dovedită prin faptele bune, după care vom fi și judecați de Dreptul Judecător.Dumnezeu prin harul Său nu forțează pe nimeni nici la bine nici la rău. El "vrea ca toți oamenii să se mântuiască "(1 Timotei 2,4), dar nu violează libertatea nimănui. Harul bate la ușa inimii tuturor oamenilor (Apocalipsa 3, 20) dar ei pot să-l și refuze.
În orice caz, și credința în predestinație ca lucrare exclusivă a harului, a contribuit mult la reducerea numărului Sfintelor Taine în Protestantism, uneori până la totala lor eliminare(Quakeri, Armata Mântuirii etc.). Iată de ce este necesar să cunoaștem câteva elemente de haritologie, înainte de a vorbi despre Sfintele Taine.Cunoscând mai bine învățătura Bisericii Ortodoxe și trăindu-o vom aprecia mai bine neasemuita-i frumusețe și inestimbila ei valoare.
Note bibliografice:
(1) Vezi Bailly, A. Dictionnaire Grec Français (Hachette, Paris, 1950), p. 2124.
(2) Gafiot, Felix. Dictionnaire Illustré Latin Français (Hachette, Paris, 1934), p. 723.
(3) Sander et Trenel, Dictionnaire Hébreu-Français (Keren Hasefer, Paris, 1965), p.191 și 194.
(4) Ibidem.
(5) Theological Dictionary of the New Testament, vol IX (Eerdmans, Grand Rapids, Michigan, 1974), p.372.
(6) Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru. Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol II (Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003), p.312.
(7) Morariu, Arhimandrit Dosoftei. Despre Dumnezeiescul Har,(Ed. Orthodoxos Kirseli, Tesalonic, Grecia, 1999), p.31.
(8) Encyclopedia of Theology.A Concise Sacramentum Mundi, edited by Karl Rahner (Burns &.Oates, London, 1975), p. 592.
(9) Morariu, p. 28.
(10) O. cit., p.327.
(11) Ibidem.
(12) Ibidem., p. 328.
(13) Ibidem.


Pr. Constantin Iana
Adelaide, Septembrie 2011

Published in Biroul de presă al Episcopiei Ortodoxe Române a Australiei și Noii Zeelande, Duminică, 09 Octombrie 2011

News and events