Sfântul Macarie Egipteanul s-a născut şi a crescut pentru viaţa pustnicească. Din fragedă copilărie îndeletnicindu-se cu fapta bună şi iubind viaţa virtuoasă şi împodobindu-se cu ea, a ajuns locaş dumnezeiesc al Duhului. A dobândit atâta răbdare în ostenelile lui pentru fapta bună, încât a primit puterea să gonească duhurile necurate. El avea deopotrivă şi darul înţelegerii; spunea mai dinainte ce avea să se întâmple şi ...
mai mult
(Urmare)
C. Misiunea Împărătească a Parohiei și Mânăstirii Azi în Patriarhia Română.
În ultimele două segmente am arătat pe scurt misiunea Profetică și misiunea Arhierească a Parohiei și Mânăstirii Azi în Patriarhia Română, urmând ca în acest al treilea segment să ne ocupăm de misiunea lor Împărătească, parohia și mânăstirea fiind părți componente ale Bisericii, iar aceasta Trupul Tainic al lui Hristos. Cele trei misiuni I-au fost încredințate Bisericii chiar de către Capul Ei, Domnul Hristos, iar Acesta, ca Fiul Cel veșnic și Cuvântul întrupat, nu o dată a afirmat că El a fost trimis în lume de către Dumnezeu-Tatăl, iar Duhul Sfânt și Apostolii au fost trimiși de către El (Ex. Ioan 20, 21: "Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Așa cum Tatăl M'a trimis pe Mine, tot astfel și Eu vă trimit pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt!...").
Din acest text, ca și din multe altele, este evidentă lucrarea Sfintei Treimi în general, dar este evidentă și misiunea Bisericii (implicit a Parohiei și Mânăstirii) în lume, inclusiv lumea cea necreștină. Până acum am arătat cu predilecție puterea Domnului Hristos, a Parohiei și Mânăstirii în misiunile lor Profetică și Arhierească. Acum să stăruim și asupra misiunii lor Împărătești, deși toate trei misiunile Domnului Iisus Hristos și ale Bisericii (inclusiv cele ale Parohiei și Mânăstirii) sunt inter-relate, nedespărțite și simultan operante. Dar inter-relația și simultaneitatea lor nu exclud o oarecare prioritate de manifestare a oricărei misiuni față de celelalte două. De pildă, demnitatea Împărătească a Cuvântului (Logosului) precede pe cea Profetică și cea Arhierească și pe cele ale Trupului Său Tainic. Căci, în timp ce puterea dumnezeiască a Logosului s'a manifestat mai'nainte de a fi lumea, ca Profet și Arhiereu Hristos a lucrat mai mult în timp, în Vechiul și Noul Testament. Înainte de întrupare, ca Logosul divin și ca Profet, El a lucrat îndeosebi prin profeții săi, în timp ce după întrupare El a lucrat și lucrează și în prezent prin Duhul Sfânt, prin cuvântul Său evanghelic și prin Biserică, până la parusie. Ca Arhiereu a lucrat în timpul vieții Sale pământești și va lucra prin Biserica Sa, ca Mielul jertfit, cât va dura lumea, la finele căreia va preda toate Tatălui. Ca Împărat însă Logosul există și lucrează din veci.
Această distincție în lucrarea misionară a Logosului, înainte de a Se face om și în lucrarea Sa de după Întrupare, ca Hristosul, Unsul Domnului (1), nu este aplicabilă și la Biserică, deoarece Aceasta, în compoziția Ei umană, nu există ca El, înainte de creație, ci Ea apare după creație, în timp.
Biserica continuă totuși și misiunea Împărătească pe care o are de la Capul ei, prin Duhul Sfânt, anume realizarea împărăției lui Dumnezeu adică împărăția iubirii, cu toate aspectele și roadele ei. Dacă Domnul Hristos recunoaște în fața lui Pilat că El este Împărat (nu ca unul din lumea aceasta) (Ioan 18, 36; Mt. 27, 11;Mc. 15, 2; Lc. 23, 3), și Biserica, adică Trupul Său, are caracter împărătesc și se bucură de puterea Lui împărătească. Cu puterea Lui de Dumnezeu și de Om, Căruia după înviere I S'a dat toată puterea, Biserica înfrânge puterea diavolească chiar și atunci când unii creștini, parohieni sau călugări, pactizează cu Satana și rup comuniunea lor în Duhul Sfânt. Prin Duhul Său (Care de la Tatăl purcede) și prin rugăciunile bunilor creștini, trăitori în mânăstiri sau parohii, Hristos menține și restabilește unitatea Bisericii Sale. Rugăciunile unora pentru alții, ca și spovedaniile și celelalte Sfinte Taine și Ierurgii, constituie o legătură harică puternică între fiecare enoriaș cu ceilalți enoriași și călugări, între fiecare călugăr cu ceilalți călugări și enoriași, și între toți aceștia, pe de o parte, și Hristos, pe de altă parte. Nu în zadar El ne-a promis că va fi cu noi până la sfârșitul veacului.
În mare, misiunea împărătească a Parohiei și Mânăstirii se exercită în trei direcții sau sensuri: (a) spre ele însele (parohia și mânăstirea), ca părți integrale ale Bisericii; (b) spre lumea din afara Bisericii; (c) spre natura înconjurătoare.
(a) În ceea ce privește direcția misiunii împărătești a parohiei și mânăstirii spre ele însele, se poate spune că misiunea parohiei nu se deosebește de aceea a mânăstirii decât într'o mică măsură. De fapt, atât parohia cât și mânăstirea au de înfrânt același dușman al mântuirii oamenilor, dar în această luptă cu răul, monahii, fiind mai izolați de ispitele lumii, se roagă mai mult, se spovedesc mai des, constituind astfel vârful de atac al Bisericii, pe când mirenii, mai înăbușiți de spinii necazurilor, sucombă mai ușor sub presiunile de tot felul, inerente viețuirii în lume.
În orice caz, și la unii și la alții, Hristos, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, vine cu puterea Lui, ajutându-i și întărindu-i "cu Duh Stăpânitor" (pnevmati egemonikō, spiritu principali -Psalm 50,14) în luptă cu păcatul și chiar cu afectele naturale de foame, de sete, de somn și altele, care nu ne-au biruit și nu au devenit păcat. Fiecare creștin, întărit de Hristos la cerere, ajută la cât mai mulți să biruie la rândul lor.
Împăratul Hristos ne întărește nu numai în lupta cu ispitele plăcerilor, ci și în suportarea durerilor. Martirii sunt exemplele cele mai elocvente, care au înfruntat și răbdat vitejește chiar frica de moarte și însăși moartea, după exemplul Împăratului Hristos al lui Israel cel nou. Dintre aceștia relevăm pentru contemporaneitate mii de creștini care au suferit închisoarea și moartea pentru simplul fapt de a crede în Hristos, așa cum au fost sfinții Brâncoveni. Sute de mii își așteaptă canonizarea. Nu trebuie uitat însă faptul că lupta cu Satana și slujitorii lui se câștigă numai prin perseverența în fapte bune, prin priveghere, mult post și rugăciune neîncetată, după cuvântul Domnului (Mc. 9, 29; Mt. 26, 41; Mc. 14, 37). Pe toate acestea de le vom face, biruința va fi a noastră. Să avem încredere în cuvântul Lui: "În lume veți avea necaz; dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33).
(b) Cât privește misiunea împărătească a Parohiei și Mânăstirii către lumea din afara Bisericii se poate spune că, fiind întărite de Hristos, atât parohia cât și mânăstirea, pot porni cu curaj în cucerirea lumii din afara Bisericii Ortodoxe. Este o cucerire cu armele iubirii și smereniei. Dacă totuși aceste cuceriri stagnează sau încetinesc pe alocurea și pe o oarecare perioadă de timp, faptul se datorează unei răceli de credință și de trăire în Hristos și Duhul Sfânt. Este de fapt o ceartă pedagogică, din iubire părintească, ceartă permisă de Tatăl pentru uitarea de El, similară cu cea îngăduită de Dumnezeu să vină peste poporul ales de atâtea ori în cursul istoriei sale. Nu o dată Dumneezeu a permis căderea în robie a poporului evreu pentru ca să se pocăiască, dar de fiecare dată Dumnezeu a și trimis profeți (Isaia, Ieremia etc.) și profetese (ca Debora) spre îndreptare, intervenind chiar miraculous pentru scoaterea din robie la libertate, cum au fost, de exemplu, scoaterea din robia egipteană prin Moise, din opresiunea filisteană prin judecătorii Ghedeon și Samson, aceștia precedând pe regii Saul, David și Solomon, sau cum au fost înfrângerea amaleciților, amoriților, amoniților, arameenilor, ori eliberarea de sub jugul asiro-babilonian și multe altele(2). La fel și Biserica, în ciuda multor eșecuri și persecutări, este ridicată și condusă de Împăratul Hristos, Capul Ei, la victoria finală a iubirii.
Misiunea împărătească a parohiei și mânăstirii din Patriarhia Română astăzi se înscrie, după părerea noastră, în marele plan divin de aducere și a celorlalte religii și culte heterodoxe la credința cea adevărată, după cum Domnul Hristos Însuși o spune: "Eu sunt Ușa (de intrare la Tatăl)...Eu sunt Păstorul cel bun... Am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc; și glasul Mi-l vor auzi și va fi o turmă și un păstor" (Ioan 10, 9 și 14-16). Pentru acest fapt, însă, trebuie ca și noi, creștinii ortodocși, să ne rugăm mult. Acesta este sensul unității și ecumenismului, pentru care Domnul Și-a pus viața și pentru care Biserica Ortodoxă trebuie să militeze.
(c) Referitor la misiunea împărătească a Parohiei și Mânăstirii îndreptată spre firea înconjurătoare, conform referatului biblic, toată făptura a fost și este bună (în ebraică tov), dar odată cu ispitirea și căderea în păcat a primilor oameni, răul a atins și restul materiei. Pentru îndreptarea omului și a lumii înconjurătoare a fost necesară Întruparea Cuvântului și toată lucrarea Lui mântuitoare, lucrare continuată apoi de Biserică prin Duhul Sfânt pentru readucerea firii la frumusețea cea dintâi. Restaurarea aceasta(3), realizată mai întîi în Persoana Cuvântului, are loc în Biserică prin extinderea în toți cei ce cred în Hristos și împărăția Lui. Sfintele Taine și Ierurgiile mărturisesc acest fapt de înnobilare sau îndumnezeire a naturii prin omul îndumnezeit prin har. Însă de această reabilitare a firii întru tărie și frumusețe beneficiază oarecum și creștinii neortodocși și necreștinii, prin simpla legătură a Logosului divin cu toate rațiunile lumii. La fel beneficiază de puterea harului Sfântului Duh toată planeta noastră și tot cosmosul, toate primind frumusețe și tărie. De pildă, ce poate fi mai puternic și mai împărătesc decât lucrarea Bisericii, în cadrul căreia are loc transformarea darurilor de pâine și vin în Trupul și Sângele Împăratului Iisus Hristos!? Acestea sunt chiar doctoria nemuririi, după cuvântul Sfntului Mucenic Ignatie Teoforul. Iată cum materia este ridicată de Duhul Sfânt pe culmea puterii și sfințeniei și cum Viața învinge moartea! Iată ce lucrare împărătească are loc în parohii și în mânăstiri!
Note bibliografice:
(1) Sunt teologi care, din neatenție, nu disting între Dumnezeu-Cuvântul (Logosul înainte de Întrupare) și Hristos (Logosul întrupat). Dar nu este corect a se vorbi de Hristos înainte de Întrupare, ci numai după Întrupare, pentru că nu avem un Hristos fără firea omenească și astfel cădem în monofizism. Deși Persoana Cuvântului, care a asumat firea omenească, este Aceeași cu Persoana sau unicul Ipostas divino-uman al lui Hristos, este necesară disticția între Cuvântul "înainte" și Cuvântul "după" Întrupare (Hristos).
Tot astfel nu trebuie vorbit despre Iisus din Nazaret fără de epitetul Hristos, căci au fost și încă sunt mii de persoane cu numele de Isus, în timp ce Iisus Hristos este numai Unul (Mesia, Mântuitorul, Domnul)
.
(2) Pentru mai multe date vezi Unger, Merrill F. Archaeology and Old Testament, Pickering & Inglis, London, 1964.
(3) Pentru detalii, vezi Stăniloae, Dumitru. Iisus Hristos sau Restaurarea Omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993.
Preot Constantin M. Iana
Adelaide, 11 septembrie 2015
Published in Published in Biroul de presă al Episcopiei Ortodoxe Române a Australiei și Noii Zeelande, Marţi, 22 Septembrie 2015
