ERORI LEGATE DE PAŞTE: una de ordin etimologic, cealalta de ordin liturgic

1. Paşte sau Paşti?

Mai întâi este necesar să precizăm că din punct de vedere dogmatic Paştele este unic şi, prin urmare, nu are plural. Unicitatea Paştelui este confirmată de întreaga Scriptură, încât vorbirea despre "Paşti" sau "Paşte" la plural, este nescripturistică şi, deci, eronată.
Nicăieri în Vechiul şi Noul Testament nu se arată că ar fi mai mulţi paşti sau mai multe paşte. În Vechiul Testament cuvântul Pesah (trecere) din care derivă cel de Paşte (Exod cap. 12, Numerele cap. 9, Deuteronomul cap. 16, 2 Cronici cap. 30 şi 35 etc.) se află numai la singular, el referindu-se la evenimentul istoric şi unic al eliberării poporului evreu din robia egiptenă. Scoaterea poporului evreu din robia egiptenă s'a făcut de către Dumnezeu prin Moise cam cu 1500 de ani î.de H., în ziua de 14 Nisan, prima lună din calendarul evreiesc. Prin Moise a fost dată şi Legea, pe Muntele Sinai, în drumul poporului călăuzit timp de 40 de ani către pământul făgăduinţei (ţara Canaanului).
În nota (f) la textul din Exod 12, 11 din The New Jerusalem Bible (Darton, Longman and Todd, Oxford, 1985, p. 94) se spune că "The etymology of the word translated Passover (pesah) is unknown", afirmaţie repetată şi în versiunea română a Bibliei redactată şi adnotată de Arhiepiscopul Bartolomeu Valeriu Anania, Bucureşti, 2001, nota (g), p. 90.
Din punct de vedere semantic putem adăuga că pesah are şi sensul important (nemenţionat în lucrările de mai sus) de acţiune mântuitoare, aici subiectul fiind Dumnezeu.
Într'adevăr, analizând în special capitolul 12 din cartea Exodului, aflăm că pesah are sensul pricipal de trecere peste, săritură peste, cruţare, scutire şi, prin extensiune, mântuire . Acest din urmă sens îl menţionează Sander şi Trenel de la Şcoala Centrală Rabinică în Dictionnaire Hébreu-Français (Keren Hasefer, Paris, 1965), p.585, o reeditare a celui din 1859. Conform acestor învăţaţi evrei, verbul Pasah (Isaia 31,5) are şi sensul de a mântui (sauver în franceză) cum îl redă şi Septuaginta (sosei) şi Vulgata (salvans). Prin urmare termenul Pesah comportă ideea de Mântuitor.
Această trecere (Pesah) de la captivitate la libertate este o operaţie în mai multe acte sau etape.
Îngerul Domnului trece prin tot Egiptul, ucigând pe tot întâiul născut (om şi animal). El exceptează de la această moarte pe evrei, trecând peste toate familiile ale căror case fuseseră însemnate cu sângele mielului jertfit, după indicaţiile date de Dumnezeu prin Moise. Apoi "cu mână tare şi cu braţ înalt" tot poporul este trecut prin Marea Roşie la libertate. Fără să nege sensurile anterioare, Sfinţii Părinţi văd sensul lui Pesah mai ales în trecerea Mării Roşii. Deci un sigur eveniment, un singur Izbăvitor.
În mod corespunzător, deci cu forma de singular, Pesah a trecut şi în Septuaginta (grecescul to pascha fiind un neutru singular) şi în versiunea latină Vulgata (Phase sau pascha). Interesant de reţinut este că în Vulgata, Fericitul Ieronim, bun cunoscător al limbii ebraice, nu preia cuvântul doar în forma originală, ci îl şi traduce , cum procedează la Exod 12, 11 redând cuvintele Pesah hu la Iahve cu Phase (id est transitus) Domini.
Tot la singular, folosesc termenul respectiv Mântuitorul Hristos şi Sfinţii Apostoli în cele patru Evanghelii, în Faptele Apostolilor şi în Epistole. În toate aceste 28 de ocazii se face referire la paştele iudaic, cu excepţia locului din 1 Corinteni 5,7, unde Sfântul Apostol Pavel, teologhisind, afirmă noutatea şi unicitatea Paştelui, identificându-l cu Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos: "Curăţiţi-vă deci de aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă... căci Hristos, Paştele nostru, S'a jertfit pentru noi". Desigur, Sfântul Pavel s'a inspirat de la Mântuitorul Însuşi, Care la Cină S'a identificat a fi Institutorul Noului Legământ (Marcu 14, 22-24).
De aici teologii şi imnografii Bisericii au preluat ideea că, prin moartea şi învierea Sa, „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi" (Canonul Paştelui). De aceea, socotim că este o mare greşală a ne adresa Mântuitorului: "O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase..." (Vezi Liturghierul, Bucureşti, 1967) sau "Paştile cele sfinţite astăzi nouă s'au arătat. Paştile cele nouă (sic) şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile Hristos-Izbăvitorul; Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii" (Penticostar, Ed. I.B.M.O. al B.O.R., Bucureşti, 1999, p. 23). Este limpede că adjectivele şi verbele indică termenul "Paştile" ca un plural, în timp ce Hristos, la care se face referire, unul este. Pentru acest motiv, recomandăm editurilor bisericeşti şi laice să corecteze această greşală în viitor.
În ultimile ediţii scoase de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s'a adoptat sintagma "Paştile nostru" unde "Paştile" este considerat nu un plural ci în accepţiunea de singular, indicată de adjectivul posesiv "nostru". Într'o ediţie a Bibliei în limba română, tipărită de Societatea Britanică la Londra în 1966, aflăm forma ciudată de "Hristos, Paştele noastre", deci un (feminin sau neutru) plural. În Biblia lui Şerban, tipărită la Bucureşti în 1688, s'a adoptat sintagma "Pasha noastră", la feminin singular. Este adevărat că în Tetraevanghelul tipărit de Coresi la Braşov în 156o-1561 (Cf. ediţia alcătuită de Florica Dimitrescu, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963) întâlnim peste tot forma plurală Pascile citit Paştile (Pascilor, în genitiv, citit Paştilor). Aici însă se pare că avem o influenţă sârbească.
Din literatura teologică şi profană (de ex. Vasile Alecsandri, Paştele. "De Paşti în satul vesel căsuţele 'nălbite...") constatăm că se oscilează între uzarea singularului şi pluralului, deşi Hristos, Paştele nostru, unul este. Este datoria preoţilor să păstreze şi să propovăduiască unicitatea Paştelui şi identitatea lui cu Hristos, căci forma de plural mută accentul de la Persoana unică a Mîntuitorului la o sărbătoare de primăvară (sau de toamnă în emisfera sudică), cu ouă aduse de iepuraş şi cu alte conotaţii străine de Ortodoxie.

2. Pâinea numită în popor "Paşti"


Există la români, nu şi la greci şi nici la noi în toată ţara, obiceiul de "a lua Paştile". Acest obicei s'a îmbisericit, căci îl găsim consfinţit şi trecut în cărţile de slujbă, cu o rânduială anume, cum vedem, de pildă, în Liturghier (Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 356) şi Molitfelnic (apărut la aceeaşi editură în 1998, p. 592).
Redăm întocmai ce avem în ambele cărţi:
"RUGĂCIUNE la binecuvântarea în Sfânta Duminică a Paştilor a pâinii care se numeşte în popor "Paşti"

La Sfânta Liturghie, care se săvârşeşte în noaptea Paştilor, în timp ce la strană se cântă axionul: Îngerul a strigat..., se aduc preotului pâinile dinainte pregătite, după obicei, tăiate în bucăţi, ca pentru anafură, şi puse în coşuri sau în vase curate, în straturi peste care s'a turnat vin curat.


Diaconul:
Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte.


Preotul citeşte asupra pâinilor rugăciunea aceasta:


Dumnezeule cel atotputernic şi Doamne atotţiitorule, Care ai poruncit robului Tău Moise, la ieşirea lui Israel din Egipt şi la eliberarea poporului Tău din robia cea amară a lui Faraon, să junghie mielul, care închipuia mai dinainte Mielul cel ce de bunăvoie pentru noi a fost junghiat pe Cruce, luând asupra Sa păcatele a toată lumea, pe iubitul Tău Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, pe Tine şi acum cu smerenie Te rugăm, caută spre pâinea aceasta şi o binecuvintează şi o sfinţeşte pe ea. Căci şi noi robiiTăi pe aceasta am pus-o acum înaintea slavei Tale în această preastrălucită, premărită şi mântuitoare zi a Paştilor, spre cinstea şi slava şi spre aducerea aminte de slăvita înviere a Aceluiaşi Fiu al Tău, a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care din veşnica robie a vrjmaşului şi din legăturile nedezlegate ale iadului am aflat dezlegare, liberare şi ieşire. Deci şi pe noi, care am adus-o şi o sărutăm şi din ea vom gusta, fă-ne a fi părtaşi binecuvântării Tale celei cereşti, şi alungă de la noi, cu puterea Ta, toată boala şi neputinţa, dându-ne la toţi sănătate. Că Tu eşti izvorul binecuvântării şi dătătorul vindecărilor şi Ţie, Părintelui celui fără de început slavă înălţăm, împreună şi Unuia-Născut Fiului Tău, şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.


Şi îndată preotul stropeşte pâinea cu apă sfinţită, zicând:


Se binecuvintează şi se sfinţeşte pâinea aceasta, prin stropirea cu această apă sfinţită, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. (de trei ori).

Paştele astfel sfinţit se împarte, la sfârşitul slujbei, credincioşilor, după ce au fost miruiţi."

Am prezentat textul integral, prevăzut în celă două cărţi foarte des folosite de preot în cultul ortodox, pentru ca oricine citeşte să poată urmări explicaţiile oferite de noi şi să reflectexe asupra lor.
În primul rând, remarcăm dezacordul şi inconsecvenţa între accepţiunea formei de plural şi cea de singular: "Sfânta Duminică a Paştilor", "noaptea Paştilor", "zi a Paştilor", "Paştile astfel sfinţit".
În al doilea rând, pâinea numită "Paşti" , chiar dacă nu este doar binecuvântată ci şi sfinţită prin stropirea cu apă sfinţită şi cu vin, nu trebuie câtuşi de puţin să se substituie Sfintei Împărtăşanii, căci numai Sfânta Împărtăşanie (Cuminecătură) este Hristos, Fiul şi Mielul lui Dumnezeu, Care S'a jertfit pentru noi şi a înviat şi ne-a eliberat din robia vrăjmaşului şi din iad. Nu-i de mirare că credincioşii se simt satisfăcuţi dacă "au luat Paştile", pâinea "pusă acum înainte", "spre aducerea aminte" de actele mântuitoare ale lui Hristos, expresii din anaforaua euharistică. Este adevărat că mai sunt şi alte " puneri înainte", dar lumea trebuie lămurită de necesitatea împărtăşirii cu Hristos, cât mai des, şi îndeosebi la marea sărbătoare a Învierii Domnului. Mărturisesc cu regret că eu însumi provin dintr'un sat unde, atunci când eram seminarist sau student la Teologie, majoritatea sătenilor veneau la biserică către ziuă "să ia Paşti", iar la împărtăşit vedeam doar câţiva.
În al treilea rând, chiar dacă "Paştile" nu este Hristosul euharistic, pentru a Cărui primire trebuie să ne pregătim şi să participăm la Sfânta Liturghie pânâ la sfârşit (exceptând copiii şi bolnavii), greşesc mult acei preoţi care "dau Paştile" înainte de Liturghia Învierii, ori înainte de Utrenia Învierii sau chiar în Sâmbăta cea Mare. În acea pâine, care nu este binecuvântatâ şi stropită la axionul Învierii după prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele lui Hristos, nu este nimic pascal, ci este doar un simulacru, o păcălire a unor oameni neştiutori. Cum poate fi citită rugăciunea de mai sus înainte de sărbătorirea Învierii? Când a fost binecuvântată acea pâine ca să fie ce se vrea? Acea pâine numită "Paşti"are doar puterea binecuvântării şi stropirii cu aghiasmă, dar nu se poate compara cu puterea harică a Trupului şi Sângelui lui Hristos, Paştele nostru, fără de care nu avem viaţă veşnică.
În al patrulea rând, se întâmplă ca, pe lângă pâinea binecuvântată şi stropită cu vin şi apă sfinţită (numită "Paşti"), să se dea creştinilor şi ceea ce la noi, tot în mod greşit, se numeşte "anafură", care este numai pâine binecuvântată (fără stropire cu aghiasmă) şi se dă în tot cursul anului, ca mângâiere celor ce nu pot să se cuminece. Sfânta Împărtăşanie este cumva nu doar dublată de "Paşti" ci şi triplată de "anafură" (Precizăm că, potrivit marilor noştri profesori de liturgică, anaforaua liturgică se referă nu doar la darurile aduse ci şi la tot procesul euharistic).
Acestea sunt pe scurt câteva lucruri, asupra cărora am dorit să atrag atenţia fraţilor preoţi şi credincioşilor, cu scopul de a menţine credinţa dreaptă sau a îndrepta erorile mai vechi sau mai noi în slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor noştri.


Hristos a înviat!


Pr. Constantin M. Iana
Adelaide, 1 mai 2011

Published in Biroul de presă al Episcopiei Ortodoxe Române a Australiei și Noii Zeelande, Duminică, 08 Mai 2011

News and events