Pe marginea Sfintelor Taine


Pentru românii botezați ortodox, dar care, din variate motive (de obicei avantaje materiale), sunt ispitiți să se convertească la credințe necreștine, sau la confesiuni creștine heterodoxe, am arătat în articolele precedente că nu este mântuire în afară de Hristos și Trupul Său tainic, adică Biserica Sa adevărată și unică, cea Ortodoxă, care a păstrat credința de succesiune apostolică și harul mântuitor și îndumnezeitor și, ca urmare, are Sfinte Taine deplin valide. Ținând cont de recomandarea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române de a ne preocupa în 2011 în special de Sfintele Taine a Botezului și a Nunții (Cununiei), deosebit de importante pentru a ne menține identitatea ortodoxă, acum ne vom concentra atenția mai întâi asupra Sfintelor Taine în general. Nu vom intra în amănunte referitoare la numărul Sfintelor Taine în general, ci le vom enumera doar, acestea fiind: Botezul, Mirungerea (Confirmarea), Euharistia, Preoția, Pocăința (Mărturisirea sau Spovedania), Nunta și Maslul. Pentru mai multe informații trimitem la o carte de specialitate (1).

Noțiunea de taină și terminologia

În limba română cuvântul taină provine din slavonul tajna, care la rândul lui traduce grecescul mysterion (secret), iar acesta derivă probabil din verbul myein (a închide gura, buzele). Grecii antici practicau și așa-numitele religii de mistere de la Eleusis, lângă Atena, și din alte părți ale țării, astfel că vechimea termenului mysterion și a celor înrudiți cu el (mystikos, mystes, mysteris etc.) nu surprinde (2). În sens religios păgân, termenul indica un anumit ritual secret rezervat numai unor "inițiați", cărora li se promitea mântuirea ("soteria"), ritual în care participanții ("misticii"), cu deosebire hierofantele, experiau un gen de "hierofanie" a zeităților htoniene (Demeter, Kore, Dionisie, Cybele și Attis, Adonis, Isis și Osiris) (3). Deși nu se cunoaște secretul lor, adică ce anume constituia fondul misterelor eleusine, se sugerează astăzi că starea de euforie descrisă de unii oameni de cultură ca Sofocle, Platon, Pindar și alții care au avut experiența "misterului", s'ar fi datorat folosirii de substanțe halucinogene (4). Desigur, asemenea substanțe erau în uz și în alte țări și continente, cum sunt și astăzi, atribuindu-li-se efecte "miraculoase", mai degrabă delirante. O ipoteză care trebuie luată cu o oarecare rezervă. În orice caz misterul religios al grecilor antici, ca și zeii lor, n'avea nimic supranatural, mai ales dacă ținem cont și de auzirea unor voci, asociată de unii cu experiența "mistică" (5). Cert este că indiferent de natura lor, odată cu răspândirea creștinismului, în Imperiul Roman misterele eleusine au fost interzise.

În Vechiul Testament
, mai precis în Psalmi și Profeți, pentru noțiunea de "secret„ și "ascuns"cu toate nuanțele lor, evreii foloseau mai multe cuvinte (satar, lat, dabar, heq, nașar, alam, șapan, ragal etc.), printre care și master, mistar și mistor , acestea trei din urmă derivând din satar (6). Grecescul mysterion, deși se apropie la auz de ultimele trei, nu provine din evreiescul satar. Mysterion apare pentru prima oară în Septuaginta în scrierile din perioada elenistică (Tobit, Iudita, Înțelepciunea lui Solomon, Iisus fiul lui Sirah, Daniel, 3 Macabei 2, 30), cu sensul de secret dar și cu referire la religiile idololatre (grecești, frigiene, egiptene și persane). În Tobit 12, 7 precum și în Iudita 2, 2 este vorba de planurile secrete ale regelui; în Înțelepciunea lui Solomon 14, 15 termenii de ("mistere și rituri" - mysteria kai teletas) par să descrie niște slujbe în cinstea unui om mort, cinstit ca zeu, fără a implica o formulă epicletică, adică de invocare a unei divinități, dar la Daniel 2, 28 și 29 se vorbește de "Dumnezeu Care descoperă taine", sau tot la Daniel 2, 47 Daniel însuși descoperă taine prin puterea lui Dumnezeu. (7). Așadar, în acest ultim text, ca și în multe altele din literatura apocaliptică, taina se referă la o conlucrare a lui Dumnezeu cu un profet într'un anumit scop. Este un pas înainte spre sensul pe care îl va avea mystirion în Noul Testament.

În Sfintele Evanghelii sinoptice Domnul Hristos folosește cuvântul mystirion pentru a desemna învățătura Sa, conținutul mesajului Său soteriologic. "Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu" le spune El ucenicilor, care nu înțelegeau sensul unei parabole (Matei 13, 11;Marcu 4, 11; Luca 8, 10). Însă epistolele pauline se referă deseori la "taina lui Dumnezeu-Tatăl și a lui Hristos" (Coloseni 2, 2), la taina unității lui Hristos cu Biserica, dar și a bărbatului cu femeia "în Hristos și în Biserică" (Efeseni 5, 32), la taina celei a doua veniri a lui Hristos (2 Tesaloniceni 2, 3) și la învierea morților (Corinteni 15, 51) și evenimentele precedente parusiei (apariția lui Antihrist și apostazia). Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne atrage și el atenția la taina desfrânatei cetăți Babilon (Apocalipsa 17, 5-7). Sensul tainei devine tot mai variat și mai adânc.

La Părinții Apostolici, termenul mysterion apare o singură dată în Învățătura celor 12 Apostoli (11, 11), unde se vorbește neclar despre "taina lumească a Bisericii" și de trei ori la Sf. Ignatie al Antiohiei (martirizat sub împăratul Traian), pentru care "fecioria Mariei, nașterea lui Hristos din ea și moartea Domnului" sunt "trei taine răsunătoare, care s'au săvârșit în tăcerea lui Dumnezeu" fără a fi cunoscute de Satana (Scrisorile către Efeseni 19, 1; către Magnezieni 9, 2). În Scrisoarea către Tralieni, unde Sf. Ignatie îndeamnă la supunere față de episcopi și preoți, el nu uită să amintească diaconilor că se cuvine să aibe o viață ireproșabilă ca unii ce sunt "slujitori ai tainelor lui Iisus Hristos" și "slujitori ai Bisericii lui Dumnezeu" (2, 3). Termenul mysterion capătă importanță și la părinții apologeți și polemiști din secolul al 2-lea, care apără valorile tainelor creștine față de misterele religiilor păgâne și gnostice. Fără să mai menționăm și operele lor, le dăm aici numai numele: Sf. Mucenic Iustin Filozoful, Tațian Asirianul, Atenagora, Sf. Ipolit al Romei, Tertulian, Sf. Irineu al Lugdunumului. Menționăm și pe scriitorii alexandrini din secolul al 3-lea, Clement și Origen, urmați apoi de o întreagă pleiadă de părinți și scriitori bisericești din secolul al 4-lea și cele următoare. Uneori grecescul mysterion a fost redat în latină prin mysterium, cum procedează Sf. Ambrozie, scriindu-și opera De Mysteriis. De reținut este și faptul că, deși sunt multe cazurile de echivalare timpurie a lui mysterion cu latinescul sacramentum (derivat din sacer=dedicat zeilor, adjectiv având aceeași rădăcină cu sanctus, de la verbul sancire =a face ceva inviolabil prin dedicație unor zei), generalizarea lui sacramentum are loc mai ales prin traducerea Bibliei în limba latină în secolul al 4-lea. Termenul sacramentum a fost împrumutat din limbajul armatei romane, unde se folosea la depunerea jurământului militar, care constituia un angajament serios ca act de inițiere. Este evidentă aici analogia cu Sfânta Taină a Botezului, taină de intrare (nu de inițiere, cum zice iezuitul Edward Yarnold) (8) în religia creștină, în cadrul căreia se depune jurământul de credință (Crezul), iar cei intrați (creștinii) formau sancta militia a Împăratului Hristos. Asemenea informații le avem de la scriitori latini ca Tertulian, Sf. Ciprian al Cartaginei, Sf.Ambrozie al Milanului și Arnobiu (9).

Prin urmare, din cele expuse mai sus, este evident că termenul general de taină (mysterion=secret, ca și sacramentum=lucrare care implică și ideea de jertfă, soldatul trebuind să meargă până la jertfa de sine) a fost adoptat de creștini din limbajul curent, creștinii dându-i și un conținut nou, mai larg și mai adânc, specific religiei revelate de Mântuitorul Hristos. În orice caz, așa cum a subliniat teologul ortodox Alexander Schmemann (10), Creștinismul nu poate fi socotit ca "împlinirea" naturală și completă a credințelor și spiritualității care și-au găsit expresia în religiile de mistere helenistice, cum crede benedictinul Odo Casel. Căci, în timp ce religiile de mistere pornesc de la niște mituri, goale de un temei istoric, Creștinismul se bazează pe Persoana Domnului Iisus Hristos iar Biserica s'a opus de la început religiilor de mistere. Pentru acest motiv, ca un fel de Nota Bene, recomandăm fraților noștri ortodocși ca, atunci când vorbesc de Tainele Bisericii, să se pronunțe cu evlavia cuvenită Sfintelor Taine, spre a marca deosebirea între acestea și tainele păgâne, tainele organizațiilor secrete, tainele tâlharilor și a tot soiul de criminali.

Noul conținut creștin al lucrărilor și actelor de cult, desemnate mai ales în Biserica Ortodoxă ca Sfinte Taine, este cu neputință de cuprins și definit, deoarece în Sfintele Taine avem o componentă divină și una creațională. Latura creațională a Sfintelor Taine o constituie materia (mai precis câteva elemente materiale de bază pentru viață ca apa, pâinea, vinul, untdelemnul), despre care Dumnezeu zice că este "bună" (evreiescul tob este tradus în greaca Septuagintei prin kalon = frumoasă). Însă nu trebuie să uităm că și materia în general are misterele ei, rațiunile ei divine ca reflecții ale Rațiunii Divine Supreme (Logosul, Cuvântul) prin care toate au fost create. De aceea, regretatul Pr. Prof. Academician Dumitru Stăniloae, citând pe Sf. Maxim Mărturisitorul, consideră ca primă taină chiar crearea materiei din nimic și legătura și unirea lui Dumnezeu cu ea: "Baza generală a tainelor Bisericii este credința că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realitatea ei vizibilă. În acest sens, înțelesul general al Tainei este unirea lui Dumnezeu cu creatura. Cea mai cuprinzătoare taină în acest înțeles este unirea lui Dumnezeu cu întreaga creație. Aceasta este o taină care cuprinde totul. Nu e nici o parte a realității care să nu se cuprindă în această taină. Unirea aceasta începe o dată cu actul creației și a fost menită să se desăvârșească prin mișcarea creației spre starea în care "Dumnezeu va fi în toate" (1 Cor. 15, 28). Cine poate desluși înțelesul și adâncimea acestei uniri: a modului prezenței Cuvântului lui Dumnezeu în rațiunile celor create și a lucrării Lui în susținerea și cârmuirea spre ținta deplinei lor uniri cu El?"(11).
 
Dacă creatura, adică materia, este plină de taine, la a căror descoperire omul ajunge cu greu, fără a le cuceri vreodată pe toate, cu atât mai mult nu greșim dacă pe Dumnezeu Însuși Îl credem a fi o Taină, de fapt Taina tuturor Tainelor, la a cărui descoperire omul care-L caută nu poate să ajungă decât parțial și numai în măsura în care Dumnezeu i se revelează și-i dă putere să-L cunoască. Desigur, Dumnezeu n'a făcut lumea pentru a sta ascuns, de unul singur, ca în religiile teiste monopersonale (Creștinismul crede într'un Dumnezeu tri-Peronal), ci S'a descoperit lumii prin profeți și mai ales prin Fiul, Care S'a făcut om, precum și prin Duhul Sfânt trimis lumii de la Tatăl de către Fiul pentru a lămuri Tainele Împărăției descoperite de El Sfinților Săi Apostoli, ca apoi prin aceștia tainele să fie descoperite Bisericii și prin Biserică lumii întregi. Pentru acest motiv, Pr. Stăniloae socotește că Sfintele Taine au o bază hristologică și eclesiologică (Ibidem, p.11). Într'adevăr în Hristos s'a realizat a doua mare Taină a unirii lui Dumnezeu cu creatura, iar extinderea acestei unități dintre Hristos și subiectele umane prin Duhul Sfânt ia forma Bisericii, Biserica fiind a treia mare Taină.

Deci, cu bună rațiune și justificat, Biserica a ales încă de la început să adopte termenul de mister și, după trei secole, în Apus, pe cel de sacrament, pentru a denumi lucrarea nevăzută a harului lui Dumnezeu aspra omului. Căci în Sfintele Taine are loc întâlnirea lui Dumnezeu prin har cu omul care crede și mărturisește adevărul Bisericii. Întâlnirea are loc în credința comună a primitorului și cea a săvârșitorului văzut (episcop, preot), prin intermediul cuvintelor, gesturilor, atingerii și al unor elemente materiale. Trebuie însă reținut faptul că adevăratul săvârșitor este Hristos cel nevăzut (unit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt). Când preotul ortodox zice "Se botează robul lui Dumnezeu..." el doar constată lucrarea lui Hristos, Capul Bisericii, preotul servind ca organ văzut prin care se scurge harul primit de la Hristos prin Taina Hirotoniei. Preotul nu se situează între Hristos și credincios ci prilejuiește prin cuvânt și rugăciune această întâlnire în ambianța Bisericii ca Trup al lui Hristos. Numai la Sfânta Taină a Pocăinței, preotul duhovnic sau episcopul își adaugă și el "dezlegarea" sau "ținerea" păcatului, conform darului hărăzit de Hristos Însuși: "Luați Duh Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, iertate vor fi; cărora le veți ține, ținute vor fi!" (Ioan 20, 22-23).

Aici ne deosebim de teologia apuseană, care învață că oficiantul este preotul sau pastorul (pastorița) când zice, de exemplu, "Ego te baptizo"(Eu te botez), prin aceasta luând locul lui Hristos. La Taina Nunții, nici atât. Preotul romano-catolic servește doar ca martor, mirii fiind de fapt oficianții. Teologia protestantă, neîncrezătoare în capacitatea omului și materiei de a servi drept vehicol al harului (de fapt al grației create) a mers și mai departe, reducând numărul Tainelor la două (Botezul și Euharistia), sau le-a înlăturat în totalitate. La drept vorbind, este și greu de crezut că asemenea "administatori" ai unei grații create și "miniștri" ai unui Hristos cu care omul nu se poate uni mai pot avea un vreun rost.

Avându-se în vedere întâlnirea credinciosului cu Hristos în Sfintele Taine, în Biserica Ortodoxă se acordă o deosebită atenție evenimentului, prin pregătire specială trupească și sufletească, adică incluzând curățenia sub toate aspectele, spovedanie, post, instrucțiuni, exerciții, milostenie și altele. Căci, dacă pentru întâmpinarea unui înalt oaspete manifestăm o grijă neobișnuită, cu atât mai mult trebuie să fim grijulii când avem de gând să primim în ființa noastră pe Împăratul tutur, Cel în mod nevăzut înconjurat de cetele îngerești, și chiar să ne unim cu El. Întâlnirea aceasta constituie o întâlnire personală între credincios și Hristos. Totuși ea se extinde și la rudele primitorului, ba chiar și la parohia din care face parte , sau în care urmează să se integreze credinciosul. Căci Sfintele Taine sunt evenimente ale întregii Biserici, prin care Biserica naște, hrănește, crește, întărește, împacă, unește și vindecă mădularele Ei. Administrarea Sfintelor Taine în secret și izolare este o anomalie, o practică contrară naturii Bisericii, care-i diminuează forța în loc să dezvolte Biserica. Această afirmație este valabilă chiar și pentru Ierurgii (slujbe legate de începutul și sfârșitul vieții, de sfințiri , binecuvântări etc).

Pentru refacerea unității creștine se pune foarte serios problema validității tainelor oficiate la neortodocși. "Nu i se recunoaște cuiva o Taină primită în afara Bisericii, atât timp cât rămâne în afara ei", se pronununță magistrul nostru teolog, Pr. D. Stăniloae (12). De ce? Pentru că eficacitatea Sfintelor Taine depinde nu numai de credința primitorului, ci și de aceea a săvârșitorului, iar eficacitatea preoției acestuia depinde de apostolicitatea credinței. Harul și ortodoxia credinței sunt nedespărțite. Vrednicia morală a săvârșitorului constituie o altă problemă pe care o vom aborda cu altă ocazie.

Note bibliografice


(1) Braniște, Preot Profesor Dr. Ene. Liturgica Specială (Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980), p. 351-382. Referitor la numărul Sfintelor Taine, vezi și Meyendorff, John. Teologia Bizantină (Ed. I.B.M. al B.O.R.), p. 255-256.
(2) Cf. Bailly, A. Dictionnaire Grec-Français (Librairie Hachette, Paris, 1950), p. 1308.
(3) Lalande, André. Vocabulaire technique et critique de la philosophie (Presses Universitaires de France, Paris, 1968), p. 661-664 și Kittel, Gerhard, Editor. Theological Dictionary of the New Testament, vol. IV (Eerdman, Grand Rapids, Michigan, 1967), p.803-812.
(4) Foster, Charles. Wired for God (Hodder & Stoughton, London, 2010), p. 99.
(5) Ibidem, p. 64-65, 89-90
(6) Kohlenberger III-Swanson. The Hebrew - English Concordance to the Old Testament (Zondervan, Grand Rapids, Michigan, 1998), p. 990, 1989.
(7) Kittel, Gerhard, Editor. Theological Dictionary of the New Testament, vol. IV (Eerdman, Grand Rapids, Michigan, 1967), p. 813-814.
(8) Yarnold, Edward SJ. The Awe Inspiring Rites of Initiation (St. Paul Publications, London, 1981).
(9) Kittel, Ibidem, p. 824-827. Cf. Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G. Patrologie, vol. 1, 2 și 3 (Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1984, 1985, 1988).
(10) Schmemann, Pr. A. Introduction to Liturgical Theology (St. Vladimir's Seminary Press, Creswood, New York, 1986), p. 104-105.
(11) Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol III (Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003), p. 9.
(12) Ibidem, p.22.


Pr. Constantin M. Iana
Adelaide, Noiembrie 2011

Published in Biroul de presă al Episcopiei Ortodoxe Române a Australiei și Noii Zeelande, Duminică, 18 Decembrie 2011

News and events