226. Care sunt datoriile creştinului faţă de stat?

„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29) Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. “A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” - acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor.

Această Atot-Evanghelie cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici, cu nici un preţ, Biserica nu poate face nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un fel de compromisuri - nici cu oamenii, nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii şi cu demolatorii Bisericii.

“A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” - acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic şi neschimbător - statutul atotcuprinzător, starea ei veşnică şi neschimbată - stare atotcuprinzătoare. Iată care este mai întâi de toate răspunsul dat primilor prigonitori ai Bisericii: Faptele Apostolilor 5, 29. Acesta este şi răspunsul ei dat prigonitorilor, de-a lungul veacurilor până la Judecata de Apoi. Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva, lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Iar reprezentanţii Bisericii - dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă) bisericească înseamnă nu altceva, decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.

227. Poate Biserica să urmeze stăpânirea şi să se dea după lume?

Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă; nu se schimbă veşnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Carele aşa este şi aşa lucrează. Acesta este adevărul şi realitatea evanghelică: “Iisus Hristos ieri şi azi şi în vecii vecilor este Acelaşi”(Evrei 13, 8). Prin veşnicie Biserica este prezentă în timp pentru ca timpul să se sfinţească prin ea, să se înnoiască prin ea, să se înveşnicească prin ea şi să fie deopotrivă cu ea. Nu Biserica trebuie să fie în pas cu timpul ori cu spiritul vremurilor, ci timpul trebuie să se alinieze după ea, ca fiind veşnică, şi spiritul vremurilor - după ea, ca fiind purtătoare a duhului veşniciei, a duhului Dumnezeului-Om. Pentru că ea este de-a pururi sfântă, de-a pururi apostolească. Ea este de-a pururi duhovnicească, de-a pururi dumnezeiască, de aceea niciodată nici nu îndrăzneşte să jertfească veşnicia vremelniciei, ceea ce aparţine lui Dumnezeu - celor omeneşti, cele cereşti - celor pământeşti. Nu ea urmează a se adapta la spiritul vremurilor, dimpotrivă, ei i se cuvine să potrivească timpul la veşnicie, vremelnicia - veşniciei, cele omeneşti – Dumnezeirii.

Veşnicul ei drum prin această lume: mai întâi -Dumnezeu, apoi omul; în faţă - Dumnezeu, iar în urma Lui omul: “Ca să fie Hristos cel dintâi întru toate” (Col. 1, 18). Ca atare stăpânirea este de la Dumnezeu (Rom. 13, 1-6): şi ierarhia valorilor şi ierarhia ordinii de la Dumnezeu este. De aceea, în principiu, trebuie să ne supunem stăpânirii carepune ordine, normalizează şi care păstrează această ordine divină dată de Dumnezeu în lume. Altminteri survine căderea şi decăderea în anarhie.

228. Trebuie să ne supunem stăpânirii lumeşti?

Stăpânirilor trebuie să ne supunem, în măsura în care ele menţin ordinea divină în lume, pentru că ele sunt “slugile Domnului” şi - ca unor slugi ale Domnului. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că ele, ca slugi ale Domnului, poartă sabie, cu care pedepsesc răul şi apără binele. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că ele, slugile Domnului, sunt “înfricoşătoare pentru faptele rele”, şi nu pentru cele bune. Atunci însă, când stăpânirile devin periculoase pentru faptele bune, când stăpânirile prigonesc binele dumnezeiesc, şi mai mult decât toate, binele şi atotbinele acestei lumi - pe Iisus Hristos, iar prin aceasta Biserica Sa, atunci acestor stăpâniri nu se cuvine să ne supunem, nici să le ascultăm.

Creştinul trebuie să se lupte cu ele, şi să se lupte anume prin binecuvântatele mijloace evanghelice. Niciodată creştinul să nu îndrăznească să se supună mai degrabă oamenilor, decât lui Dumnezeu, şi mai cu seamă oamenilor potrivnici Dumnezeului adevărat şi Evangheliei Lui.

La început stăpânirea fusese dată, în principiu, de la Dumnezeu. Când însă stăpânirea se abate de la Dumnezeu şi se ridică împotriva lui Dumnezeu, în acest caz ea se transformă în silnicie şi prin aceasta încetează de a mai proveni de la Dumnezeu şi este de la diavol. Deci noi, creştinii, cunoaştem şi taina stăpânirii şi taina silniciei: stăpânirea este binecuvântată de Dumnezeu, silnicia însă, este blestemată de Dumnezeu. Tot ce vine de la Dumnezeu este bine, iar dacă acest bine este întrebuinţat în rău este de la diavol, întrebuinţarea în rău a celor dumnezeieşti - iată unde stă diavolul, şi toată diavoliada lumilor toate, la un loc cu lumea oamenilor. Stăpânirea vine de la Dumnezeu, şi până când ea rămâne în Dumnezeu şi sub Dumnezeu şi cu Dumnezeu - este binecuvântată. Părăsindu-L pe Dumnezeu, ea se transformă în violenţă - prin aceasta supunându-se pe sine puterii antidumnezeieşti – diavolului. Aceasta este învăţătura dreptmăritoare şi apostolică, patristică, evanghelică despre natura şi valoarea stăpânirii. Aceasta este sfânta şi infailibila învăţătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, aşa a fost de la început şi până acum, şi de acum în vecii vecilor. Şi cine sunt martorii ei? Toţi sfinţii apostoli, toţi sfinţii părinţi, toţi sfinţii mucenici. În mod deosebit sfinţii mucenici, începând cu Sfântul şi întâiul mucenic Ştefan, şi până la noii noştri mucenici şi câţi alţi sfinţi mucenici ai vremurilor noastre. Ei toţi au pătimit pentru Domnul Hristos, toţi laolaltă de la împăraţi, regi şi cneji; într-un cuvânt, de la stăpânirile luptătoare contra lui Dumnezeu ai acestui veac. Şi aceşti sfinţi mărturisitori nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toţi sunt sfinţi şi nemuritori ca martori ai adevărului divino-uman: creştinii trebuie să se împotrivească poruncilor nelegiuite şi necredincioase ale împăraţilor, domnitorilor, stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei, şi oricine ar fi ei.

229. Care sunt exemplele pe care trebuie să le urmăm?

Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credinţei lui Hristos reprezintă o întruchipare vie şi o personificare nemuritoare a preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: “Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”. Fiecare din ei s-a ţinut de această Atot-Evanghelie dumnezeiească cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au şi fost ei supuşi la chinuri, la răutăţi, de aceea au fost omorâţi de către stăpânitorii apostaţi din veac în veac.

Iată câţiva dintre aceşti nenumăraţi şi nemuritori martori:

1) Sfântul mucenic Glicherie presbiterul (†303), aşa i-a vorbit împăratului Maximian, care îl ameninţa să dea foc bisericii din Nicomidia: “Nici darurile tale cele făgăduite nu le poftim, o! împărate, nici de îngrozirile tale nu ne temem, pentru că toate câte sunt în lume, le avem ca pe un vis şi chiar ne-am mâhni, dacă nu am suferi cele mai cumplite chinuri pentru Hristos, crezând că-i pedeapsa lui Dumnezeu... Deci nu ne temem de prigoana ta, pentru că avem arme de sus, de la împăratul a toate, cu care ne înarmăm şi ne îngrădim, precum te înarmezi tu acum. Nădăjduim că stând împotrivă, vom dobândi minunata biruinţă, căci, bătuţi fiind, noi învingem, şi căzând-biruim” (28 decembrie).

2) Sfântul mucenic Iacov Persul (†421) şi împăratul Izdigherd. Împăratul se adresează către mucenic: “Află că eşti vinovat de moarte, dar nu te voi ucide cu sabia, ca să nu mori de moarte uşoară, ci te voi preda la chinuri groaznice”. (Sfântului i s-au tăiat degetele şi toate membrele, unul câte unul - n. trad.). Sfântul Iacov i-a răspuns: “Fă ce pofteşti, împărate, şi cât mai curând, dar să ştii că nu mă înfricoşează cuvintele tale, ce sunt aidoma vântului care suflă asupra unei stânci de piatră. Nu mă tem de moarte, ştiind că moartea cea vremelnică nu-i decât un vis, fiindcă toţi oamenii se vor ridica din mormintele lor la a Doua Venire înfricoşătoare a Stăpânului meu Hristos”, adică vor învia (27 noiembrie).

3) Sfântul mucenic Tiburtie (†230) i-a zis lui Favian, eparhul: “Tu mă îngrozeşti cu munci? Oare nouă, creştinilor, ne este frică a pătimi pentru Dumnezeul nostru prin sabie? Dar prin aceea ne vom dezlega de temniţa cea trupească şi vom dobândi cereasca libertate. Sau prin foc? Dar noi, mai mare văpaie poftind, am stins văpaia în trupurile noastre, iar de acest foc nu ne vom teme. Sau de surghiun? Dar Dumnezeul nostru este pretutindeni şi oriunde suntem noi cu Dumnezeu, acolo este locul nostru” (18 decembrie).

4) Sfântul mucenic Mina (†304) şi Ermogen eparhul, prigonitorul creştinilor (devenit mai târziu el însuşi mucenic - n. trad.). Ermogen cerea îndeplinirea poruncilor împărăteşti. Sfântul Mina răspunde: “Sfânt lucru este a-i cinsti pe împăraţi, pentru autoritatea şi stăpânirea lor, dar când împăraţii nu cinstesc drept şi cu bună credinţă pe Dumnezeu, Carele este începutul a toate, nici nu-I dau cinstea cuvenită, pe aceia nu este drept a-i cinsti”. A doua zi, şezând în divan şi punând înainte uneltele de tortură, a poruncit să aducă pe sfânt legat şi a zis către dânsul: “Spune-mi, cum ai îndrăznit a îndemna poporul, făcându-l să nu se supună împăratului, ci mai vârtos să hulească pe zei?” Iar sfântul a zis: “Nu eu am îndemnat poporul să nu se supună poruncii împăratului, ci râvna lui pentru Dumnezeu. Căci creştinii râvnesc după Domnul lor, Cel cunoscut prin semne şi minuni. Iar dacă am vorbit de rău pe zeii împăratului tău, apoi fiecărui om, care are înţelegere dreaptă şi judecata sănătoasă, i se cuvine nu a iubi, ci a urî ceea ce va vedea şi va cunoaşte că este minciună. Iar adevărul se cuvine a-l iubi şi a-l cinsti, căci pentru oameni adevărul, de care nu este îndoială, este singur Hristos” (10 decembrie).

5) Aripin, eparhul împăratului, îl mustra pe Sfântul mucenic Platon (†306): “Cum îndrăzneşti tu să încâlci legile împărăteşti şi să răzvrăteşti pe alţii7' Iar Sfântul Platon răspunde: “Eu ştiu aşezămintele Dumnezeului meu şi fac precum poruncesc sfintele şi de viaţă dătătoarele Lui porunci, care ne poruncesc să lepădăm jertfele idoleşti şi să slujim adevăratului Dumnezeu. Iar tu, după porunca împăratului, chinuieşte-mă precum voieşti, că la voi nu este lucru nou acesta de a chinui pe creştini, pentru credinţa în Hristos” (18 noiembrie).

6) Sfinţii mucenici: episcopul Achepsima, presbiterul Iosif şi diaconul Aitala (martirizaţi în jurul a. 376) şi prigonitorul lor, vrăjitor şi preot al perşilor. Vrăjitorul zicea către mucenici: “Vă mai împotriviţi voi împăratului?” - iar ei răspundeau: “Cel ce face voia împăratului vostru celui fără-de-lege, este potrivnic lui Dumnezeu” (3 noiembrie).

7) Sfântul mucenic Trofim (†303) şi judecătorul Atic, eparhul împăratului. Judecătorul Atic îl întreabă pe mucenic: “Ai citit oare edictele împărăteşti despre creştini?” Sfântul mucenic răspunde: “Le-am citit. Şi ce ne interesează ele pe noi? Căci între dreapta credinţă şi înşelăciunea diavolicească este aceeaşi deosebire, ca între zi şi noapte” (19 septembrie).

8) Sfântul şi cuviosul mucenic Andrei Criteanul (†767) răspunde împăratului Constantin Copronim (iconoclast): “Să nu dea Dumnezeu să mă lepăd de Hristosul meu... Iar tu, împărate, mai bine ai face de te-ai ocupa de treburile milităreşti şi de cârmuirea poporului, decât să prigoneşti pe Hristos şi slugile Lui” (4 iulie).

9) Sfânta mare muceniţă Eufimia dimpreună cu cei 48 de mucenici (†304) şi Prisc Antipatul, eparhul împăratului. Antipatul le-a zis: “Oare voi sînteţi cei ce vă împotriviţi poruncii împărăteşti şi poruncii noastre, defăimând jertfele aduse în cinstea marelui zeu Marte?” Iar ei au zis: “Poruncii împăratului sau poruncii tale, Antipate, se cade a ne supune, de nu va fi potrivnică lui Dumnezeu, iar de va fi potrivnică, se cade nu numai a nu ne supune acestei porunci, dar şi a ne împotrivi. De ne-aţi fi poruncit nouă acele lucruri la care suntem datori a ne supune stăpânirilor, apoi am fi dat cezarului cele ce sunt ale cezarului (Matei 22, 21). Însă, de vreme ce porunca ta este potrivnică şi urâtă lui Dumnezeu, pentru că ne porunceşti să cinstim făptura mai mult decât pe Creator, şi ne siliţi să ne închinăm şi să jertfim diavolului, şi nu lui Dumnezeu Celui Preaînalt, noi nu vom împlini niciodată porunca voastră, pentru că noi suntem închinători drept credincioşi ai adevăratului Dumnezeu din Ceruri” (16 septembrie).

10) Sfânta muceniţă Nimfodora cu sfintele ei surori Minodora şi Mitrodora (au pătimit în jurul a. 305-311) i-au zis lui Fronton, dregătorul păgânului împărat Maximian: “Gândeşti oare că ne vei înfricoşa cu chinurile şi cumplitele răni? Poţi aduce din toată lumea uneltele torturii: săbii, ţepe, căngi de fier: poţi chema din toată lumea pe toţi casapii; grămădeşte toate chinurile şi supune-le lor trupurile noastre slabe; vei vedea că mai curând toate acele unelte se vor sfărâma, mâinile prigonitorilor vor obosi şi toate felurile de chinuri vor slăbi mai înainte de a ne lepăda de Hristos al nostru, pentru care amarnicele chinuri vor fi pentru noi rai dulce, iar vremelnica moarte - viaţă veşnică ne va fi nouă” (20 septembrie).

11) Sfântul mucenic episcopul Filip (†304) îi răspunde lui Iustin, eparhul împărătesc: “Sunt creştin şi nu pot să fac ceea ce îmi ceri; poţi să mă dai la cazne, dar nu mă poţi înfrânge!”. Când peste şapte luni acelaşi eparh îl întreabă iarăşi pe sfânt: “Dar de ce te împotriveşti atât de necugetat voinţei împărăteşti?” Sfântul îi răspunde: “Nu mă port necugetat, ci împlinesc voia lui Dumnezeu, Ziditorul şi Judecătorul tuturor. Sfânta Scriptură spune: “Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. Tocmai asta şi facem. Poruncilor îndreptăţite ale împăratului m-am supus totdeauna”.

12) Bătându-şi joc de stăpânitorul ce-l chinuia şi de caznele la care fusese supus, Sfântul mucenic Calinic (†250) i-a strigat: “M-ai ameninţat cu chinuri groaznice, dar n-ai pus asupra mea decât chinuri uşoare. Răneşte-mă mai tare, iscodeşte chinuri mai cumplite; nu mă tem nici de foc, nici de sabie, moartea mă face să râd, în aşteptarea vieţii veşnice de la Domnul meu.”

13) Sfântul mare mucenic Pantelimon (†305) îi răspunde împăratului, care cumplit îl chinuia: “O, împărate! Toţi cei ce au murit pentru Hristos n-au murit, ci şi-au aflat viaţa veşnică. Şi dacă Antim, fiind bătrân şi şubred cu timpul, a fost în stare să îndure grozavele chinuri pentru Domnul nostru, cu atât mai mult eu, cel tânăr şi puternic cu trupul, voi răbda neînfricat toate chinurile la care mă vei supune, căci voi socoti viaţa mea deşartă, dacă nu voi muri pentru Hristos, iar când voi muri îmi va fi răsplată”.

14) Sfintele muceniţe, călugăriţe fecioare (†305) aşa i-au răspuns vrăjitorului care le chinuia: “Noi ne închinăm Domnului nostru Iisus Hristos, iar de porunca împărătească nu vom asculta - fă ce vrei cu noi”.

15) Sfântul mucenic Antipa, episcopul Pergamului (ucenicul Sf. Ap. Ioan Teologul) îi răspunde voievodului: “Aceasta să o ştii, ighemoane, că sunt creştin, iar împărăteştii porunci celei nebune şi păgâneşti niciodată nu mă voi supune” (11 aprilie).

16) Evpsihie, eparhul împăratului, îl întreabă pe Sfântul mucenic Teodul (†300): “Oare nu ştii că eşti dator să asculţi de poruncile împăraţilor ce stăpânesc lumea?” Sfântul Teodul a răspuns: “Pe cele ce le porunceşte Stăpânul Cerului şi al pământului, pe acelea cu adevărat trebuie a le asculta mai întâi şi cu lucru a le îndeplini. Iar ce poruncesc domnitorii cei vremelnici, numai acele porunci trebuiesc îndeplinite care vor fi drepte şi neprotivnice Ziditorului Ceresc; poruncile cele nedrepte, însă, nicidecum nu trebuiesc îndeplinite” (5 aprilie).

17) Sebastian, voievod al împăratului roman Antoniu (Marc Aurelian, a. 161-180) îl înştiinţează pe ostaşul Victor, Sfântul mucenic: “Primit-am poruncă împărătească, ce porunceşte să silim pe voi creştinii, să aduceţi jertfe zeilor noştri, iar cei ce nu se vor supune, vor fi predaţi la chinuri groaznice”. Sfântul Victor răspunde: “Nu voi asculta de porunca nelegiuită a împăratului muritor şi nu voi îndeplini voia lui, pentru că eu sunt rob al împăratului nemuritor, Dumnezeul şi Izbăvitorul meu Iisus Hristos, a Cărui împărăţie este fără de sfârşit, şi cei ce fac voia Lui vor avea viaţă veşnică; iar împărăţia împăratului vostru muritor este vremelnică, şi cei ce ascultă de voia lui nelegiuită vor pieri în veci” (11 noiembrie).

18) Sfânta muceniţă Iuliana (†275) îi răspunde împăratului Aurelian: “Eu de muncile tale nu mă tem şi nici nu-mi pasă de ameninţările tale, că în Ceruri este Dumnezeu, Carele poate să ne izbăvească din mâinile tale păgâneşti. Deci, câte cazne ai, pune-le asupra mea şi vei cunoaşte ajutorul dat mie de la Domnul meu Iisus Hristos” (4 martie).

19) Sfântul mucenic Codrat din Nicomidia (†250) la porunca proconsulului împărătesc Perenie: “Supune-te legilor împărăteşti şi nu legilor lui Iisus Hristos”, răspunde: “Eu mă supun legilor împăratului Ceresc, şi nu poruncilor nebuneşti ale oamenilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu. De aceea şi Sfânta Scriptură ne îndeamnă să ne rugăm pentru ei, ca aceştia să se întoarcă şi să afle adevărul”.

Să citim în continuare viaţa Sfântului mucenic Codrat, deoarece “argumentele” autorităţilor ateiste şi idolatrice nu s-au schimbat în mod deosebit: “Dacă tu te rogi pentru împărat, eşti dator să îndeplineşti şi poruncile lui, doar în Scripturile voastre scrie: “Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”... L-a întrebat proconsulul: “Vezi câtă mulţime de creştini au adus jertfă zeilor noştri? Oare ţi se pare că eşti mai bun decât dânşii?” Apoi, mucenicul Codrat i-a mustrat cu îndrăzneală pe creştinii ce se lepădaseră de Hristos, întorcându-i la pocăinţă. În continuare, Sfântul mucenic Codrat se adresează lui Perenie ighemonul cu următoarele cuvinte: “Eu mă închin adevăratului Dumnezeu-Tatăl şi Unuia-Născut Fiului Său şi Sfântului Duh... nu mă tem nici de diavoli, nici de tine, care ai stăpânire de scurtă durată. Peste câteva zile mă voi duce la Dumnezeul meu, iar tu amar vei suspina în veci, pentru că n-ai voit să-L cunoşti pe Dumnezeu, Cel ce ţi-a dăruit viaţa. Fiu al satanei eşti, frate al diavolului, părtaş al necuraţilor demoni, mai necuvântător decât dobitoacele, câine turbat, băutor de sânge, şarpe care mănâncă spurcatele cărnuri jertfite în capiştele diavoleşti, mai sălbatic decât fiarele... O, voi, pierduţilor, singuri aţi căzut în groapa pierzării şi vreţi acum să ne târâţi şi pe noi împreună cu voi” (10 martie).

20) Sfântul mucenic Vlasie, episcopul Sevastei (†376) aşa îi răspunde ighemonului Agricola: “Nu mă tem de îngrozirile tale, n-ai decât să mă chinuieşti cum vrei - iată, pentru Hristosul meu îţi predau trupul meu. Singur Dumnezeu are putere asupra sufletului meu” (11 februarie).

21) Sfântul Teodor Studitul, egumenul (†826) îi spune împăratului Leon Armeanul:

“În Biserică Dumnezeu i-a pus pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelist!, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşire a sfinţilor” (Efes. 4, 11-12). Apostolul n-a zis: “pe alţii împăraţi”. Ţie, împărate, ţi s-a încredinţat să cârmuieşti treburile cetăţii, să te ocupi de afacerile lumeşti şi operaţiile militare. Cu acestea să te îndeletniceşti, iar cele bisericeşti lasă-le în seama păstorilor şi dascălilor, după cum învaţă şi Apostolul. Iar de nu, să ştii că nu vom asculta de învăţătura care este potrivnică credinţei noastre dreptmăritoare, chiar dacă ar fi adusă de către un înger din cer. Deci, cum să te ascultăm pe tine om pământesc şi supus putreziciunii?”

22) Strălucitul stâlp al Bisericii Ortodoxe, Sfântul Vasile cel Mare (†379) răspunde ameninţărilor voievodului Modest: “Averile mele voieşti să le iei? Pe tine nu te vei îmbogăţi, iar pe mine nu mă vei sărăci. Socotesc că aceste haine vechi ale mele şi aceste puţine cărţi, în care stă toată bogăţia mea, nu-ţi trebuiesc; de izgonire nu mă tem, că al meu este tot pământul, mai bine-zis, al lui Dumnezeu; de chinuri nu mă îngrijorez, căci mă vor duce la doritul sfârşit, şi cu aceasta îmi faci bine, trimiţându-mă mai curând la Dumnezeu, către Carele de mult mă grăbesc”. Modest se miră: “Nimeni până acum n-a vorbit cu mine atât de îndrăzneţ!” Sfântul Ierarh răspunde: “Asta pentru că nu ţi s-a întâmplat niciodată să vorbeşti cu un episcop. Noi întru celelalte arătăm smerenie şi blândeţe, dar când e vorba de Dumnezeu, şi se încearcă a se răzvrăti împotriva Lui, atunci noi celelalte ca un nimic socotindu-le, căutăm numai cele ale lui Dumnezeu”. La sfârşit, Modest i-a zis mânios: “Să te gândeşti până dimineaţă, căci la pierzare te voi da”. Iar Sfântul Vasile a răspuns: “Eu dimineaţa acelaşi voi fi”, în cele din urmă, Sfântul Ierarh a fost lăsat în pace.

23) Dumnezeiescul soare al adevărului dreptmăritor, râvnitorul heruvimic al credinţei apostoleşti, prealuminatul ochi al Bisericii Ortodoxe, Sfântul Simeon Noul Teolog, egumenul (†1020) îi declară în faţă episcopului său, patriarhul Constantinopolului, care îl surghiunise şi-l prigonise cu perfidie şi viclenie: “ învaţă-ne pe noi după Sfânta Scriptură, urmând pe Sfinţii Părinţi din vechime, şi te vom primi ca pe unul egal cu apostolii, şi vom fi praf şi cenuşă sub picioarele tale sfinte; şi ne vei călca în picioare, iar noi vom socoti acestea ca o sfinţire pentru noi. Şi nu numai atât, ci şi poruncile tale le vom păstra până la moarte. Dacă însă nu ne vei călăuzi în aşa fel încât să ne supunem de bunăvoie poruncilor tale... atunci noi nu vom putea să-ţi răspundem decât prin cuvintele ucenicilor lui Hristos: “Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte 5, 23). Aceasta este rânduiala, aceasta este calea, acesta este adevărul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, începând cu Sfinţii Apostoli până-n zilele noastre, şi de azi înainte până la sfârşitul acestei lumi pământeşti. Privitor la aceasta rânduiala, această cale, acest adevăr, nu sunt cu putinţă nici concesiile, nici compromisurile, nici retragerile. Nimeni nu ne poate sili, nici chiar un Sobor Ecumenic, dacă s-ar întâmpla ca acesta să aibă loc.”

230. Trebuie să colaboreze Biserica cu stăpânirea atee?

Nu colaborare ci coexistenţă. “Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.” Iată ce fel de coexistenţă a Bisericii şi statului a fost stabilită şi prescrisă de Atotştiutorul Domnul nostru şi Mântuitorul Hristos (Matei 22, 21). De aceea ea rămâne în veci obligatorie şi nestrămutată pentru Biserică. Cezarului - moneda, banii, cu efigia cezarului. Lui Dumnezeu? - şi sufletul şi trupul: căci pe trup şi în suflet este întipărit chipul lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu se află şi pe trup şi în trup, pentru că trupul trăieşte prin sufletul asemănător lui Dumnezeu. Deci, şi unul şi altul aparţin lui Dumnezeu – veşniciei, vieţii veşnice, Adevărului veşnic, Dreptăţii veşnice, Raţiunii veşnice. Prin urmare, cele ce aparţin lui Dumnezeu nu pot fi jertfite de dragul cezarului, şi aici întâietatea îi revine totdeauna lui Dumnezeu.

În Dumnezeu - Omul, în lucrarea şi trupul Lui - Biserica, Dumnezeu totdeauna se află pe primul loc, iar omul - pe-al doilea; Dumnezeu totdeauna hotărăşte totul, şi nu omul. Acestea sunt atotvaloarea şi măsura a toate în Biserica universală. Iată de ce ea se apleacă asupra oricărei probleme “cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste.”

Biserica apare ca un organism divino-uman, şi abia după aceea - ca organizaţie. Ea este trupul Dumnezeului-Om: de aceea, mai întâi se cuvine ca toate să fie cercetate şi măsurate de Dumnezeu, apoi de om. Şi niciodată doar de om, şi după “cele omeneşti”. Iată de ce “trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”. Când vine timpul, în această privinţă trebuie să-i stăm împotrivă chiar şi lui Petru, primului dintre apostoli. Aici veşnic rămâne în vigoare apostoleasca metodă şi început al zidirii Bisericii “părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28): mai întâi Duhul Sfânt, apoi noi - noi după Duhul Sfânt şi în Duhul Sfânt şi împreună cu Duhul Sfânt.

“Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” - acesta este principiul coexistenţei dintre Biserică şi stat. Nu colaborare, ci coexistenţă între Biserică şi stat. Nu colaborare, cu atât mai mult atunci când “cezarul” prigoneşte toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu şi nu vrea să ştie nimic din cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci ţinteşte doar să nimicească tot ce este al lui Dumnezeu. Aici lipsesc condiţiile principale pentru colaborare. Sau coexistenţa egală în drepturi a aşezămintelor, şi a persoanelor umane, sau calvarul Bisericii cauzat de către prigonitorii, chinuitorii, cotropitorii, care tăgăduiesc şi prigonesc pe Dumnezeu şi cele ale lui Dumnezeu. Iar prin dictatură impun pe potrivnicul lui Dumnezeu şi cele potrivnice lui Dumnezeu, în acest caz Biserica şi statul se despart, se separă fiecare cu ale sale. Nimeni să nu îndrăznească să se amestece în treburile lăuntrice ale Bisericii, să nu se atingă de sfintele şi veşnicele ei îndatoriri şi drepturi evanghelice.

Este limpede că Biserica sub orice regim, chiar şi cel ateist, trebuie să-şi găsească un mod de a convieţui (modus vivendi), dar întotdeauna în duhul şi limitele principiului evanghelic de convieţuire: “cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”, şi asta sub controlul suprem al Atot-Evangheliei: “să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”. Dacă însă acest lucru este cu neputinţă, nu-i rămâne Bisericii ca “modus vivendi”, decât principiul evanghelic: să pătimească pentru Domnul Hristos, să rabde, să sufere, luptând astfel pentru drepturile fundamentale ale credinţei conştiinţei şi ale sufletului.