Despre conștiința morală

52. Ce este constiinta morala? 
Constiinta morala este glasul lui Dumnezeu in sufletul credinciosului, glas care-l indeamna la implinirea legii morale. Glasul acesta il poate cunoaste fiecare, caci dupa credinta noastra constiinta s-a nascut deodata cu omul. Ea este de obarsie dumnezeiasca. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “Cand Dumnezeu l-a facut pe om, a sadit in fiecare judecata nemincinoasa a binelui si a raului, adica regula constiintei” 622 (Sfantul Ioan Gura de Aur, Expunere la Psalmul 147, 3, Migne, P. G., vol. LV, col. 482).

53. La ce-i slujeste omului constiinta? 
Constiinta slujeste drept calauza la implinirea legii. Ea este judecatorul neadormit si aspru, care nu se poate cumpara cu nimic si care se pronunta asupra fiecarei fapte, aratand daca aceasta este buna sau rea si deci daca trebuie savarsita sau nu. Ea isi ridica glasul atat inainte de savarsirea unei fapte, cat si dupa savarsirea ei. Inainte de savarsirea unei fapte, constiinta spune daca fapta este buna sau rea si ne sfatuieste sa o implinim sau nu. Dupa savarsirea faptei, tot ea ne judeca. Daca am ascultat de glasul ei, daca ne-am implinit datoria si ne-am ferit de fapte rele, atunci constiinta ne rasplateste cu bucurie, multumire si liniste sufleteasca. Iar daca n-am ascultat de glasul constiintei si am savarsit fapte rele, atunci ea ne pedepseste cu aspre mustrari; simti, adica, neliniste si apasare in suflet. De aceea, crestinul trebuie sa asculte totdeauna de glasul constiintei sale. Orice lucrare potrivnica constiintei este rea si aduce pedeapsa, precum citim in Sfanta Scriptura: “Tot ce nu este din credinta” (adica din convingere intima), “este pacat” (Rom. 14, 23).

54. Gasim in Sfanta Scriptura pilde despre lucrarea constiintei? 
Da. Iata cateva: Constiinta ii mustra pe protoparintii Adam si Eva dupa ce au calcat porunca dumnezeiasca (Fac. 3, 10); ea il urmareste pe Cain, care nu-si mai gaseste liniste pentru uciderea fratelui sau Abel (Fac. 4, 13); ea opreste pe fratii lui Iosif de a-i ridica acestuia viata (Fac. 37, 26); ea aduce cainta lui David pentru faradelegile sale si ramane statornica in inima lui Iov, care primeste cu rabdare toate loviturile vietii (Iov 1, 21); ea rusineaza pe acuzatorii femeii pacatoase (Ioan 8, 9); ea naste cainta in inima fiului risipitor (Luca 15, 18) si in inima lui Iuda, vanzatorul mantuitorului (Matei 27, 3-4).

55. Poate constiinta sa dispara vreodata din sufletul omului? 
Niciodata. Ea poate sa fie adormita prin nepasarea omului fata de datoriile sale, poate sa fie intunecata printr-o viata de pacat, dar nu poate sa fie nimicita niciodata, fiindca ea este de la Dumnezeu. Nici cei mai mari facatori de rele nu pot inabusi in ei, cu totul, glasul constiintei. Ea ii urmareste mereu cu mustrarile ei, incat multi ajung la deznadajduire si-si curma singuri firul vietii, ca Iuda.

56. Ce datorie avem fata de constiinta noastra? 
Avem datoria de a o pastra totdeauna curata si de a o tine in stare treaza prin rugaciune, post, impartasirea cu Sfintele Taine si prin cunoasterea tot mai temeinica a invataturii crestine. Caci constiinta morala ne indeamna la faptuirea binelui, dreptatii si dragostei crestine, adica la implinirea legii morale.

57. Sta in puterea credinciosului sa implineasca indemnurile constiintei? Se poate hotari el, cand voieste, spre fapta buna sau spre fapta rea? 
Da. Credinciosul poate aceasta, fiindca are voie libera.

58. Ce este voia libera a omului? 
Voia libera este puterea sufleteasca pe care o are omul chiar de la creare si prin care el se poate hotari fara nici o sila pentru o fapta sau pentru alta. In temeiul acestei puteri, fiecare om este, el singur si nu altcineva, savarsitorul si stapanul faptelor sale. Voia libera este singurul dar asupra caruia omul are stapanire deplina.
Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, in starea originara voia omului era inclinata spre binele moral; prin pacatul stramosesc ea s-a inclinat mai mult spre rau, insa fara sa-si piarda cu totul inclinarea spre bine. Prin jertfa Domnului nostru Iisus Hristos pe Cruce, i se da credinciosului un ajutor suprafiresc, adica harul dumnezeiesc, pentru ca sa poata invinge inclinarea spre rau si sa poata implini binele moral.

59. Unde se vorbeste despre voia libera? 
Despre voia libera a omului se vorbeste in cuvinte foarte limpezi in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie. Asa citim in Vechiul Testament: “Viata si moarte ti-am pus Eu astazi inainte, binecuvantare si blestem. Alege viata, ca sa traiesti tu si urmasii tai” (Deut. 30, 19). In Noul Testament Mantuitorul raspunde tanarului bogat: “Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta si da-o saracilor” (Matei 19, 21). In alt loc, Mantuitorul plange soarta Ierusalimului, spunand: “Ierusalime, Ierusalime… de cate ori am voit sa adun pe fiii tai, dupa cum aduna pasarea puii sai sub aripi, dar nu ati voit” (Matei 23, 37). Iar Sfantul Chiril al Ierusalimului spune: “Sa stii ca tu ai un suflet cu vointa libera… care are putinta de a face cum voieste”623 (Sfantul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 4, cap. 18, Migne, P. G., vol. XXXII, col. 478).
Dar si fiecare om cu judecata sanatoasa isi da seama ca are voie libera. Fiecare simte ca se hotaraste de la sine pentru o lucrare, ca prin alegere proprie a savarsit intr-o imprejurare o fapta anumita si ca ar fi putut tot atat de bine savarsi alta in locul ei. Ca este asa ii arata omului si cainta pe care o simte pentru unele fapte. Caindu-se pentru unele fapte, omul isi da seama ca el n-a fost silit sa le faca si ca putea sa nu le faca, sau chiar avea datoria sa nu le faca. Daca omul n-ar fi inzestrat cu voie libera, atunci n-ar avea nici un rost si nici un inteles toate sfaturile, indemnurile, poruncile si legile ce i se dau. N-ar putea fi vorba nici de virtute, nici de pacat, nici de rasplata, nici de pedeapsa si nici de raspundere. Caci cum i s-ar putea cere omului socoteala pentru o fapta pe care el n-ar fi avut libertatea sa o faca? Raspundere are omul numai pentru faptele pe care le-a savarsit in deplina libertate si constiinta, si nicidecum pentru cele pe care le-a savarsit din constrangere.
De aceea, cand sila, frica, nestiinta, patimile, deprinderile sau alte imprejurari slabesc sau chiar intuneca cu totul constiinta omului si lucrarea libera a vointei sale, atunci in aceeasi masura scade si raspunderea pentru faptele savarsite in astfel de imprejurari.
Libertatea voii sta deci la temelia vietii morale a omului si a intregii randuieli din societatea omeneasca.

60. Care este temeiul faptelor noastre? 
In temeiul voii libere cu care este inzestrat, omul este stapanul faptelor sale.

61. De cate feluri sunt faptele omenesti? 
Faptele noastre sunt de doua feluri: bune si rele. Bune sau morale sunt faptele savarsite cu stiinta si voie libera si care sunt dupa voia lui Dumnezeu, aratata prin legile Sale; iar rele, imorale sau pacate, sunt acele fapte care nu sunt savarsite dupa voia lui Dumnezeu.
Aceasta inseamna ca faptele trebuie judecate totdeauna dupa felul legaturii lor cu voia lui Dumnezeu, aratata prin legile morale cunoscute de mintea credinciosului.

62. Cum se poate cunoaste bunatatea sau rautatea unei fapte? 
Pentru a cunoaste bunatatea sau rautatea unei fapte, trebuie sa tinem seama de toate partile ei, adica de:
1) Obiect, care inseamna lucrul de care se ocupa fapta (de pilda: rugaciunea, milostenia, furtul etc.);
2) Motiv, adica indemnul care face voia sa se hotarasca pentru un lucru sau altul. Motivul cel mai inalt al faptelor savarsite de crestin trebuie sa fie iubirea fiasca fata de Dumnezeu, Care i-a dat viata si toate cele trebuitoare vietii, si-l iubeste atat de mult, incat pentru mantuirea lui a dat si pe Fiul Sau, Cel Unul Nascut, “ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 15);
3) Scop, adica tinta la care tinde voia cu fapta sa. Scopul cel mai inalt al faptelor trebuie sa fie preamarirea lui Dumnezeu, precum citim in Sfanta Scriptura: “Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti” (I Cor. 10, 31). Sfantul Vasile cel Mare zice: «Crestinul va savarsi bine lucrul sau, daca va referi la Dumnezeu tot ce face, spre a indeplini voia Lui»624 (Sfantul Vasilie cel Mare, Regulile pe larg, 15, Migne, P. G., vol. 31, col-326).
4) Intentie, care inseamna indreptarea faptei spre scopul ei. De pilda, intentia mea este sa ajut pe aproapele meu aflat in nevoie, desi inca nu stiu in ce chip il voi ajuta. Ma hotarasc sa-l ajut din motivul dragostei catre aproapele si-i trimit un dar cu scopul de a-i alina nevoia;
5) Imprejurari, adica semnele dupa care o fapta in savarsirea ei se deosebeste de alta. Astfel, la fiecare fapta se pune intrebarea: a) cine a facut-o (tanar, batran, preot, mirean); b) ce s-a facut (milostenie, furt); c) unde s-a facut (in biserica, acasa, pe fata, in ascuns); d) cu ce mijloace (prin castig cinstit, prin furt, singur, prin altul); e) in ce scop (pentru a ajuta pe cineva, pentru a-l insela; f) chipul in care s-a savarsit fapta (din dragoste, din ura, cu pregatire); g) cand s-a savarsit fapta (ziua, noaptea, in timpul Sfintei Liturghii).
Fapta, ca sa fie buna, trebuie sa corespunda voii lui Dumnezeu dupa toate partile ei, adica dupa obiect, motiv, scop, intentie si imprejurari. Cand fapta se potriveste cu voia lui Dumnezeu numai in una dintre partile sale, ea este rea. De pilda, cand cineva fura spre a ajuta pe cineva, scopul faptei este bun, dar mijloacele sunt rele, deci fapta sa este rea. Cand cineva ajuta pe aproapele spre a fi laudat de oameni, fapta in sine este buna, dar scopul urmarit este rau; deci pentru savarsitor fapta nu poate fi socotita buna.
De buna seama, crestinul are datoria de a savarsi totdeauna fapte bune, caci numai asa isi poate dobandi mantuirea sufletului. Caci crestin adevarat nu este cel care din cand in cand savarseste cate o fapta buna, ci cel care in chip statornic isi impodobeste viata cu fapte bune.
Dar pentru a putea ajunge la aceasta stare, crestinul trebuie sa-si incordeze neintrerupt puterile sale sufletesti, spre a potoli pornirile rele si a birui ispitele care mereu se apropie de el cu indemnuri la fapte rele. Crestinul adevarat trebuie, in chip statornic, sa lupte impotriva raului, sa se curete de patimi, sa-si castige taria si deprinderea in savarsirea faptelor bune, adica sa se impodobeasca cu frumusetea virtutii crestine. Sfantul Antonie cel Mare spune: «Sa nu zica cineva ca este cu neputinta omului sa ajunga la viata cea virtuoasa, ci numai ca aceasta nu este usor” 625 (Filocalia, vol. 1, trad. D. Staniloae, Sibiu, 1946, p. 4).

News and events