SFÂNTA CRUCE LA VASILE VOICULESCU

"Crucea nu e un semn, ci cheia ce stă în capul portativului revelației. În această cheie e scrisă, și prin ea se descifrează cântarea creației divine."
Vasile Voiculescu
Gândirea, Anul IX, Nr. 12, Decembrie,1929

În volumul de 164 de poeme religioase ale medicului poet Vasile Voiculescu, apărut la București în 1994, la editura Fundației Culturale Române, un lic important îl ocupă cele despre Sfânta Cruce. Este un ciclu de șapte scurte poezii, scrise între iunie și septembrie 1954.


Nu pot să mă pretind un cunoscător al operei lui Vasile Voiculescu, dar îndrăznesc să afirm că dacă din întreaga sa creație literară n-ar fi rămas decât aceste șapte poezii, ele ar fi fost totuși suficiente ca să ne dăm seama în bună măsură de înălțimea cugetării sale teologice și, totodată, de adâncimea trăirii sale mistice creștin-ortodoxă din care țâșnesc cugetările sale. Poetul are o mare capacitate de redare a simțămintelor sale în mici concentrate poetice, ceea ce face ca puținătatea cuvintelor să fie cumpănită de o mare densitate, însă ușor digerabilă și, mai ales, sățioasă.


În primul rând, poetul se apropie în mod apofatic cu gândul la Sfânta Cruce, mărturisindu-și cu smerenie neputința de a prinde în cuvinte taina ei. Ca un adevărat mistic ortodox, Vasile Voiculescu merge pe linia Sfinților Părinți ai Bisericii prin aceea că se distanțează de îngâmfare, de superbia raționamentului discursiv, catafatic, propriu gândirii creștine eterodoxe, occidentale. Taina Crucii, ca orice altă Sfântă Cruce dealtfel, nu poate fi cuprinsă întru totul de cugetare și exprimată în cuvinte. Mai aptă pentru aceasta și mai încăpătoare s-ar dovedi inima, dar și atunci nu orice inimă, ci o inimă sfântă, adică o inimă curată. Așa cum bine zice el în Crucea - Cheie; "Nu-ți găsesc nici cuget, nici cuvânt, / Mintea e prea slabă să Te priceapă; / Inima, poate, ar sta să Te-ncapă, / Dar mi-ar trebui o inimă de sfânt." Cu toate acestea, poetul cere Sfintei Cruci, pe care o socotește "cârmă spre Domnul pe oceanul de rele" și "cheie" pururea deschzătoare de Cer, să-i ajute s-o instituie drept "cheia labirintului vieții" sale.


Ideea că numai prin jertfa de sine se ajunge la mântuire o expune Vasile Voiculescu și în poezia Crucea - Jug. Ca răspuns la chemarea Domnului de a ne lua jugul Său spre a ara ogorul inimilor noastre, poetul își ia jugul cu drag și orice povară i se pare ușoară, știindu-se mânat de Hristos Însuși prin Duhul Sfânt: "Tu Cruce, dulce jug al lui Hristos, / De Tine-n veci acuma nu mai fug, / Adânc cerbicea inimii-mi plec jos / Și sub povara Ta cerească mă înjug. / Stau să mă mâne Domnul unde-o vrea / Cu biciul Său de Duh atât de drag; / Și nici o muncă nu-mi mai pare grea / Când știu că brazda mântuirii trag." Totul i se pare acum ușor pentru că potul, întocmai ca un bun creștin, își fixează ca scop prioritar în viață mântuirea sufletului. Voința sa se supune voinței lui Hristos și-i urmează neabătută. Aici se relevă deci sinergismul ortodox, adică ideea colaborării omului cu Dumnezeu în lucrarea mântuirii, în care rolul principal revine harului divin.


Desigur, determinantă pentru poet în această urmare a lui Hristos este credința ortodoxă referitoare la moartea Domnului pe Cruce. Ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu Tatăl pentru neamul omenesc înecat în păcat, Fiul înomenit primește patima tot din iubire față de Tatăl și față de om. Crucea nu e luată ca o pedeapsă ispășitoare (cum zic protestanții), dar nici pentru satisfacerea onoarei divine jignită de om (cum susține teologia Romano-catolică, următoare lui Anselm de Canterbury). Iubirea cu care Hristos îmbrățișează patima și moartea pe Cruce este asemuită de poet cu iubirea dintre mire și mireasă, întocmai ca în Miorița: "Năprasnică, spăimântătoare nuntă.../ Mire Hristos, mireasă Crucea cruntă... / Și ea-nălțată dintr-un cedru drept / În brațe prinse pe Iisus la piept / Și osândiții miri se-mbrățișară, / Șoptindu-și unul altuia < de când te-aștept >." (Crucea - Mireasă)


Efectul mântuitor al Crucii pe care Domnul Hristos a pironit păcatul lumii în firea Sa omenească, cu care El, Cuvântul Etern, S-a oferit Tatălui este asemănător efectului mântuitor al corabiei lui Noe prin care lumea a fost salvată de pierirea prin potop. Dacă neamul omenesc a ajuns prin corabie pe Muntele Ararat, tot așa, prin Hristos cel răstignit, firea umană a fost dusă prinos sus, la Tronul ceresc. Această idee paulină a fost dezvoltată pe larg în secolul al V -lea de Sfântul Chiril al Alexandriei, iar Vasile Voiculescu o exprimă magistral în Crucea - Arcă: "Tu, Cruce, purtătoare de trupul lui Hristos, / Azi ca o nouă Arcă te-ncarci de-ntreaga lume / Și biruind potopul păcatelor, anume / O urci și-o scoți în Ceruri, la Tronul sfânt, prinos."


Crucea la modul figurat înseamnă suferință și jertfă. În această ipostază de Miel înjunghiat îl vede Sfântul Ioan Evanghelistul în Apocalipsa sa pe Mântuitorul. Și tot așa, în viziunea poetului nostru, Domnul Își ține Crucea "ca pe un sceptru al veșnicei Crăimi" (Locul Crucii în Sfânta Treime). În această viziune este implicată totodată învățătura despre ridicarea naturii omenești a lui Hristos pe Tronul Treimic, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Intr-adevăr, opera de ridicare și îndumnezeire a firii omenești din Persoana divino-umană a Mântuitorului s-a efectuat începând cu chenoza Întrupării și viețuirii Sale smerite, s-a manifestat deplin în moartea pe Cruce și a fost desăvârșită prin Înviere și Înălțarea la ceruri. Însă Hristos nu s-a înălțat la ceruri cu firea Sa umană total spiritualizată ca să se izoleze de lume și să nu mai aibă vreo legătură cu noi. Dimpotrivă, Domnul și acum ne poartă suferințele noastre și ne ajută în ducerea crucii pe toți cei uniți cu El prin Sfintele Taine. Și ajutorul primit de la Domnul este cu adevărat vindecător. De aceea poetul Îl roagă pe Mântuitorul său și al nostru: "Mi-ai rămas Tu singur, Tu cel făr-de prihană, / Împunsule în coastă, bătutule în cuie, / Tu știi ce-i chinul. Ia-mă, pe Crucea Ta mă suie, / Ca Duhul Crucii Tale să-mi ardă crunta rană (Crucea - Remediu). Aceeași idee este similar exprimată de Vasile Voiculescu în Crucea - Înălțare: "Chip al infinitului răstignit în noi, /Punem slabele noastre brațe peste ale Tale: / Pironește-mi -le de aripile-Ți triufale / Să mă înalți cu Tine din lăuntricul gunoi..." Tot aici poetul nostru se minunează de simplitatea Sfintei Cruci, prin ale cărei brațe se adună puterile din univers într-un singur punct. În viziunea luiVasile Voiculescu, lumea întreagă se află sub semnul Crucii, lumea întreagă este destinată a fi adusă jertfă Lui Dumnezeu Tatăl în primul rând de către Fiul Său și apoi, prin Fiul în Duhul Sfânt, de fiecare dintre noi, începând cu noi înșine: "Tu-nsemni peste lume cea mai înaltă Lege: / Din patru zări aduni puterile toate... / Cine-ar putea vreodată-nțelege / Misterioasa , groaznica Ta simplitate?". Cea mai înaltă lege este Legea lui Hristos sau, altfel spus, Legea Crucii, care nu este alta decât Legea Iubirii, fără de care lumea s-ar prăbuși în haos. Pe respectarea acestei Legi a sacrificiului, lumea merge înainte. Când lumea nu va mai fi dispusă pentru sacrificiu, acesta este semnul că sfârșitul se apropie.


Vasile Voiculescu face parte din galeria marilor gânditori și trăitori ai lumii. El face cinste Neamului Românesc și Bisericii Ortodoxe din care a odrăslit, iar opera sa merită să fie tradusă și cunoscută în toată lumea. Dar, înainte de toate, opera sa trebuie făcută cunoscută celor de un neam cu el.


Pr. Constantin Iana

Published in Biroul de presă al Episcopiei Ortodoxe Române a Australiei și Noii Zeelande, Vineri, 31 Martie 2017

News and events