Pocainta – Cale spre mantuire

„Tata, gresit-am la cer si inainte Ta... „( Luca 15,18)

In lupta dintre bine si rau ce se da de-a lungul vietii in sufletul nostru observam ca nu totdeauna reusim sa invingem pacatul si singura arma pentru a pastra nepatata haina sufletului nostru este pocainta. Taina Pocaintei este cheia prin care credinciosul poate accesa mantuirea. 
Pacatul este boala spirituala care ne intuneca mintea si ne slabeste vointa morala facand din noi niste unelte ale diavolului „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea."(I Ioan 1,8-9).
Odata cu caderea lui Adam si a Evei din Rai omul a fost predispus la pacat. Dar ce s-ar fi intamplat daca Adam dupa ce a gresit si-ar fi recunoscut si asumat pacatul neascultarii in fata lui Dumnezeu?! 
Este o intrebare la care numai Dumnezeu poate sa ne raspunda, dar cred ca soarta oamenilor poate ar fi fost alta tinand cont de faptul ca Dumnezeu ne indeamna la pocainta si la asumarea pacatelor fara de care nu exista mantuire „Deci pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre"(Fap.Ap.3,19). Nu suntem in masura sa ii judecam pe Adam si pe Eva, tinand cont de starea de pacatosenie in care ne aflam si caderile in ispita de care avem parte de-a lungul vietii "Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi." (Luca 6,37).
Pentru ca starea de pacat nu a izvorat din fiinta omului, ci a fost indusa prin ispitire, Dumnezeu ne-a mai dat o sansa la mantuire, ceea ce nu s-a intamplat si cu Satana unde pacatul a izvorat direct din launtrul lui. Perioada dintre caderea omului in pacat si venirea Mantuitorului este socotita ca o perioada sprituala neagra tinand cont, ca nimeni nu se putea mantui (exceptie facand Enoh si Ilie care au fost ridicati la cer). 
Acesta perioada a fost si ca o lectie data de Dumnezeu omenirii prin care ne-a aratat ca pacatul atrage moartea si odata cu ea osandirea. 
Taina Pocaintei a fost instituita chiar de Iisus Hristos "Luaţi Duh Sfânt cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute." (Ioan 20,22-23). Prin marturisirea pacatelor dobandim harul iertarii si puterea de a ne curatii de tot ce este necurat si urat inaintea lui Dumnezeu.
Marturisirea se compune din doua parti: prima parte consta in marturisirea propriu zisa a pacatelor cu intentia de a nu le mai repeta, iar cea de a doua parte se refera la plangerea pacatelor, parerea de rau pentru faptele comise „Fericiti - cei ce plîng, ca aceia se vor mîngîia" (Matei 5,4). Cele doua parti se completeaza una pe cealalta dand nastere sperantei si nu in ultimul rand bucuriei iertarii. Cainta sau parerea de rau pentru pacatele noastre trebuie sa fie permanenta in sufletul nostru „Vezi, Doamne, cât sunt de strâmtorat, lăuntrul meu arde! Inima mea se zbuciumă în trupul meu, pentru că m-am răzvrătit foarte. Afară sabia seceră pe feciorii mei, iar înăuntru, moartea."(Plangerile lui Ieremia 1,20) si chiar daca am marturisit pacatele nu trebuie sa le uitam, pentru ca odata uitate mai grabnic vom fi tentati sa le repetam. Baza caintei adevarate si conditia ei prealabila este recunoasterea pacatului, adica sa nu invinuim pe nimeni de el, ci pe noi insine. Noi suntem vinovati ca l-am facut, nu altii. Izvorul acestei cainte este inima noastra, care este centrul vietii duhovnicesti. 
De aceea Domnul ne zice prin inteleptul Solomon „Dă-mi, fiule, mie inima ta, şi ochii tăi să simtă plăcere pentru căile mele" (Prov. 23,26). Domnul vrea inima noastra pentru ca din inima ies toate pacatele, mandria, ura, nula si furtul care spurca pe om. 
Dar inima este locasul lui Dumnezeu, ea devine izvorul binelui si al adevarului, al frumosului si al sfinteniei, al dreptatii si al pacii. Inima este cheia indreptarii. Daca ei ii place sa guste din dulceata cea amara a pacatului; cainta ramane o vorba desarta, pentru ca pacatul ne va stapani si mai departe, deoarece ratiunea si vointa raman neputincioase in fata inimii. ( Pr.dr. Simion Radu- Glasul Bisericii 1990 Ian-Feb) 
Sfantul Ioan Gura de Aur spunea despre cainta: „Noi însa nu stim ce înseamna a ne marturisi pacatele, cu toate ca sîntem plini de nenumarate pacate. Ar trebui sa fim încredintati nu numai ca am savîrsit nenumarate pacate, dar ar trebui sa avem scrise ca într-o carte în inima noastra toate pacatele noastre, mici sau mari, si ar trebui sa le plîngem ca si cum le-am fi facut de curînd. Aducîndu-ne aminte necontenit de pacatele noastre, putem înfrînge iute mîndria sufletului nostru. Aducerea aminte necontenit de propriile pacate trage dupa sine un atît de mare bine, încît Fericitul Pavel îsi spunea deseori chiar pacatele iertate de Dumnezeu. Prin botez, toate pacatele sale de mai înainte îi fusesera sterse; dupa botez, a trait într-o curatie desavîrsita; astfel - desi nu se stia vinovat cu nimic (1 Corinteni 4:4), desi nu avea pacate pentru care sa suspine - totusi facea pomenire de pacatele de dinainte de botez, de mult iertate, spunînd: ,,Hristos Iisus a venit în lume sa mîntuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintîi sînt eu" (1 Timotei 1:15); si iarasi: ,,... ca m-a socotit credincios, punîndu-ma spre slujire pe mine, cel ce eram înainte hulitor, si prigonitor si batjocoritor... (1 Timotei 1:12, 13) ca prigoneam peste masura Biserica lui Dumnezeu si o pustiiam" (Galateni 1:13); si iarasi: ,,Nu sînt vrednic sa ma numesc Apostol" (1 Corinteni 15:9). Chiar daca Dumnezeu ne-a iertat pacatele trecute si spovedite, totusi trebuie sa ne aducem aminte de ele, deoarece amintirea lor este în stare sa ne miste sufletul si sa ne îndemne sa iubim cu putere pe Dumnezeu."
A ne marturisi pacatele este un act de cutezanta deoarece constiinta se trezeste dandu-si seama de starea pacatosenie care atrage dupa sine moartea. Si nu moartea este cea care ii sperie pe crestini ci faptul ca dupa moarte nu mai pot beneficia de iubirea lui Dumnezeu. Nu este o rusine a ne marturisi pacatele, este rusine a le ascunde si a persista in ele aratand astfel sabiciunea morala care ne-a cuprins.
Sfantul Teodor Sudistul vorbea despre cei care nu-si marturisec pacatele ca se aseamana cu niste corabieri lenesi care atunci cand apa marii patrunde prin vreo crapatura in corabie, se lenevesc sa o scoata, iar ea, tot adunandu-se mereu, ineaca corabia si pe ei. 
Este adevarat ca diavolul incearca prin orice mijloace sa ne abata de la spovedanie, pentru ca spovedania este medicamentul sufletului si nu ne poate lasa sa ne mantuim, ci vrea sa-i fim partasi lui, ascunzand greselile noastre "Nu este vindecare în trupul meu de la faţa mâniei Tale; nu este pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele. Că fărădelegile mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine."(Ps 37,3-4).
Psalmitul David ne vorbea in psalmi despre necesitatea marturisirii pacatelor si totodata amintea de faptul ca Dumnezeu ne va ierta daca marturisirea noastra este sincera „Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o, împotriva mea. Zis-am: "Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului"; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu."(Ps 31,5-6). Deasemenea Sfântul Ioan Damaschin, spunea despre pocăinţa ca este întoarcerea de la viaţa după fire, la viaţa împotriva firii, de la diavol la Dumnezeu prin asceză şi nevoinţă.
Catehismul ortodox ne invata cum trebuie facuta spovedania „Completă, adică să cuprindă toate păcatele săvârşite după botez sau, mai exact, de la ultima spovedanie, şi să nu ascundă nimic din cele făptuite; sinceră şi făcută de bunavoie; secretă (făcută în taină); cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă, adică cu părere de rău pentru păcatele săvârşite şi cu dorinţă sinceră de a nu le mai face. Simplă mărturisire sau înşirare a păcatelor fără pocăinţă adevărată şi fără hotărâre de îndreptare nu aduce iertarea păcatelor, căci zice Domnul: „De nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel" (Luca 13, 5). Totul este ca, de la o mărturisire până la alta, creştinul să se ostenească a-şi îndrepta cât mai mult viaţa,desăvârşindu-se mereu în virtute"
Pocainta nu este numai un scop in sine pentru crestin sau ceva pe care trebuie sa-l bifam, ci ea trebuie socotita ca mijloc de dobandire a mantuirii asemenea unor unelte de care ne ajutam pentru a obtine ceva, dar in acelasi timp nu trebuie sa nesocotim Taina Spovedaniei pentru ca ea este puntea de legatura intre noi si Dumnezeu. Sfantul Nectarie le vorbea credinciosilor zicand: „Primejdia de a ne pierde sufletele trebuie să se constituie ca un îndemn spre a ne îngriji de mântuire. Pe cel ce nu se îngrijeşte de mântuirea sufletului său îl ameninţă două primejdii: fie aceea că îl poate găsi moartea, fie că îl poate părăsi harul. 
În ambele cazuri, răul este imens, deoarece urmarea este moartea sufletului. Iată ce ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu amânaţi întoarcerea la Domnul, nici nu aşteptaţi de pe o zi pe alta, ca nu cumva să vă pierdeţi în timp ce aşteptaţi. Vremea morţii este necunoscută; şi este necunoscută pentru următoarea pricină: ca să privegheaţi totdeauna. De aceea, ziua Domnului vine la fel ca un fur în noapte; nu pentru a fura, ci pentru a ne a ne ajuta să fim mereu în stare de veghe. Pentru că cel ce prevede venirea furului ştie că va veni un fur, stă şi priveghează şi, aprizându-şi candela, este totdeauna treaz. În acelaşi fel, aprinzând flacăra credinţei şi având o viaţă curată,ţineţi strâns şi cu bucurie candelele într-o contiună priveghere. De vreme ce nu ştim când vine Mirele, trebuie să stăm pregătiţi permanent, ca atunci când va veni, să ne găseasă priveghind." pentru a te îndrepta, deoarece nu ştii ce se poate întâmpla mâine. Mulţi, făcând fel şi fel de planuri, nu au ajuns până a doua zi să le ducă la bun sfârşit." „Dacă continui să-ţi pierzi vremea aşteptând ziua de mâine, prin puţina ta amânare vei fi jefuit de cel rău, după cum îi e obiceiul să facă el în astfel de cazuri. Dă-mi mie, spune el, prezentul, iar lui Dumnezeu dă-I viitorul; dă-mi tinereţea, iar lui Dumnezeu dă-I bătrâneţea; dă-mi desfătări, iar Lui zădărnicia." 
Sfântul Grigorie Teologul învaţă şi el despre metoda de îndreptare a păcatelor săvârşite. El spune: „Înconjoară-te cu cenuşă, lacrimi, suspine; dobândeşte îndreptarea prin mărturisire şi printr-un comportament cinstit: de nimic nu se bucură Dumnezeu mai mult decât de îndreptarea şi izbăvirea omului, pentru fiecare de dragul fiecărui cuvânt şi taină care au loc" 
Bine stiind Mantuitorul ca nimeni dintre credinciosi nu poate sa ierte cu de la sine putere pacatele altora, pentru ca fiecare are pacatele lui, povara lui, a dat acesta putere Apostolilor, Bisericii, ca imparatie a harului, ca sa impartaseasca prin slujitorii ei sfintiti acest dar dumnezeiesc, madularelor Trupului tainic al lui Hristos. Cand se imblonaveste un madular tot trupul sufera, dar si ia parte la insanatosirea lui. Trimite soli ca sa impiedice imblonavirea intregului trup. Or acest sol al Bisericii lui Iisus Hristos, in vindecarea madularelor bolnave este preotul duhovnic. In el se intalneste circuitul vietii bolnave cu fluxul harului dumnezeiesc, care insanatoseaza si invioreaza sangele si madularele bolnave. El nu vindeca si nu iarta cu putere de la sine, ci cu puterea Duhului Sfant.
Cainta, faptele bune, smerenia, rugaciunea toate acestea se intrepatrund si se completeaza una pe cealalta, facand din trupul pacatosului un altar al lui Dumnezeu. 
„Domnul nostru Iisus Hristos a venit pe pamant pentru ca sa ne ajute in slabiciunile si neputintele noastre. Nu trebuie sa ne descurajam de un pacat oarecare, ci sa ne punem nadejdea in Mantuitorul nostru. Sa zicem cu credinta si nadejde : O bunatate fara de margini a lui Dumnezeu! O lucrare preamarita a Omului Dumnezeu in slujba omului pacatos!" (Din sfaturile duhov.ale parintelui Ioan de Kronstadt) Ce poate fi mai frumos si mai inaltator inaintea lui Dumnezeu decat a face voia Lui si totodata a ne iubi si aproapele. Dumnezeu nu vrea moartea noastra, ci toti sa ne intoarcem la starea primordiala din care am cazut si sa lasam in urma pacatul care aduce moartea si sa imbratisam lumina invierii noastre spirituale.

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al găririi în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor." - Rugaciunea Sfantului Eferem Sirul




Preot Dranca Nicu

 

Published in Biroul de presă al Episcopiei Ortodoxe Române a Australiei și Noii Zeelande, Duminică, 12 Februarie 2017

News and events