SFINȚII ÎMPĂRAȚI CONSTANTIN ȘI ELENA (1)

 


"Edictul" de la Milan - 313


Anul acesta aniversăm 1700 de ani de când Creștinismul a devenit religie permisă să existe în mod legal (religio licita) ca și celelalte religii din cadrul Imperiului Roman. La acordarea acestui drept un rol însemnat l-au avut Sfinții Împărați Constantin și maica sa Elena. Datorită acestui rol, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărît să se dedice de-a lungul anului 2013 o mai mare atenție vieții și operei celor doi sfinți împărați. Înainte de alte note biografice pe care le vom expune în seria aceasta de articole, am găsit de cuviință să facem începutul cu evenimentul aniversat, urmând ca apoi să ne ocupăm în special de informațiile care au tangență cu viața Bisericii și mai puțin cu rolul administrativ, politic, economic, social, cultural și militar al celor două sfinte persoane.


Se știe că în primele trei secole de existență, Creștinismul a fost, cu unele intermitențe, o religie persecutată de către Statul Roman pe bază de edicte și/sau rescripte imperiale. Deosebirea între acestea consta (Cf. le Petit Larousse) în aceea că în timp ce edictul era o hotărîre emisă și promulgată de împărat direct, fără a fi solicitată de cineva și având putere de lege, rescriptul reprezenta răspunsul împărătesc (uneori și pretorian) la cererea unui guvernator sau magistrat, cu privire la modul de aplicare a unei legi. Dicționarul Oxford aduce și precizarea că orice edict repetat în scris (re-scriptum) poate fi socotit și ca rescript. În titlul articolului cuvântul edict apare în ghilimele pentru că în opinia unor istorici existența actului de la Milan din 313 este îndoielnică. De fapt, unii istorici manifestă o lipsă de încredere și în cele două surse principale contemporane cu Sfântul Constantin cel Mare și mama sa, aceste surse fiind scriitorul bisericesc de limbă latină Lactanțiu (circa 240-circa 320) și Eusebiu, episcopul Cezareii Palestinei, scriitor de limbă greacă (circa 264-circa 339). Dintre operele lui Lactanțiu (numele său întreg fiind Lucius Caecilius Firmianus Lactanțius), cea de care ne servim este îndeosebi De mortibus persecutorum (Despre morțile persecutorilor), iar dintre cele ale lui Eusebiu „al lui Pamfil" (1), de mare folos ne sunt Istoria Bisericească și Viața lui Constantin.


După aceste câteva note introductive privind izvoarele informative referitoare la edictul de la Milan din anul 313, mai întâi vom reproduce textul edictului, deși cam lung, așa cum ni l-a transmis Eusebiu în Istoria Bisericească, cartea X-a, capitolul V, paragrafele 1-14. Acest text este traducerea în greacă a lui Eusebiu după textul original latin dat de Lactanțiu în De mortibus persecutorum, cap. XLVIII; textele totuși diferă puțin unul de altul (2).


Textul Edictului de la Milan din anul 313


"1.Și acum să reproducem textul ordonanțelor împărătești ale lui Constantin și Liciniu traduse din limba latină (3).


Copie după edictele împărătești (4) traduse din latină. (Explicațiile de la acest paragraf (1) aparțin editorilor.)


2. „Socotind încă mai de mult că nu se cade să oprim libertatea religiei, ci că ar trebui să se îngăduie fiecăruia după cugetarea și după voința sa să hotărască liber din punct de vedere religios, de aceea am decis încă de mai înainte (5) ca și creștinilor să li se îngăduie să-și păstreze credința sectei lor și a religiei lor.


3. Dar întrucât în rescript (6) părea că ar fi fost adăugate numeroase și variate condiții (7) potrivit cărora această permisiune era dată și pentru creștinii înșiși, poate că s'a întâmplat ca unii dintre ei să fi fost între timp respinși ori împiedicați de a aplica acest cult.


4. Întrucât, dar, eu, Constantin Augustul și eu, Liciniu Augustul, ne-am întâlnit în chip fericit la Milan și am căutat să împlinim tot ce interesa binele și folosul poporului, între alte lucruri pe care le credeam (8) utile tuturora în multe privințe, am hotărît în primul rând (9) și să asigurăm respectul și cinstea cuvenite divinității înainte de toate, adică ne-am hotărît să acordăm creștinilor și tuturor celorlalți libera alegere la cinstirea religiei pe care o vor, cu gândul ca orice divinitate sau putere cerească ar fi aceasta, să ne poată fi de folos și nouă și tuturor celor ce trăiesc sub ascultarea noastră (10).


5. Drept aceea, cumpănind lucrurile în chip salutar și drept, am hotărât că voința noastră este că nu trebuie să oprim pe nimeni de a urma și a alege respectarea sau ținerea religiei creștine și că fiecăruia să i se lase libertatea de a-și da consimțământul și a alege acea formă de religie pe care o crede cea mai potrivită pentru el, pentru ca și divinitatea să ne arate în toate ocaziile providența și bunăvoința sa (11).


6. De aceea ne exprimăm dorința noastră în acest edict ca respectivele condiții conținute în scrisorile noastre anterioare (12) trimise Domniei Tale în legătură cu creștinii să fie complet suprimate și înlăturate pentru că păreau cu totul nedrepte și străine de blândețea noastră și ca de acum înainte fiecare din cei la care se referă această alegere să poată să aleagă liber religia creștină și să o practice fără nici o supărare.


7. Și am mai hotărît să'ți facem cunoscute în toată întinderea lor aceste măsuri ca să știi că am dat creștinilor amintiți putere liberă și fără piedică de a-și practica religia lor.


8. Iar întrucât Domnia Ta vede că noi le acordăm această libertate fără nici o restricție, prin aceasta tot așa înțelege Domnia Ta că și altora li s'a dat îngăduința să urmeze cum doresc religia lor proprie, lucru cerut și de liniștea vremilor actuale, că fiecare e liber să-și aleagă și să practice religia care-i place. Am hotărât acest lucru pentru ca să nu lăsăm impresia că am nesocotit cultul sau religia cuiva.


9. Mai hotărîm totodată, în legătură cu creștinii, că locașurile în care obișnuiseră să se adune până acum și despre care stabilisem într'o epistolă anterioară pe care ți-am trimis-o că lor li s'a dat altă destinație, de acum înainte dacă apar oameni care par că ar fi cumpărat aceste locașuri de la fiscul nostru, fie de la altcineva, să le înapoieze fără amânare și fără echivoc zișilor creștini, fără plată.


10. Iar dacă cineva a primit acele locașuri sub formă de daruri și cer ceva în schimb de la bunăvoința noastră, aceia să se prezinte la tribunalul magistratului local pentru ca prin mărinimia noastră să le plătească o compensație. Prin grija Domniei Tale toate aceste bunuri vor trebui restituite neîntârziat și în întregime creștinilor.


11. Și deoarece aceiași creștini nu posedau numai locașuri de cult, unde aveau obiceiul să'și țină întrunirile, ci întrucât se știe că avuseseră și alte bunuri, care nu aparținuseră persoanelor singuratice, ci comunității întregi, vei da porunci ca, potrivit legii anunțate mai înainte, toate aceste bunuri să fie restituite absolut fără nici o împotrivire creștinilor, adică totalității sau comunității lor. Dispozițiile amintite trebuie să fie clar respectate, pentru ca cei care vor înapoia sau vor primi în schimb prețul lor să aibe, cum am spus, nădejdea că vor fi răscumpărați potrivit mărinimiei noastre.


12. Oricum, trebuie să acorzi toată atenția față de comunitatea creștinilor, în sensul ca porunca noastră să fie dusă la îndeplinire cât mai repede, pentru ca, după blândețea noastră, să avem convingerea că liniștea publică e în felul acesta asigurată.


13. Fie ca, după cum s'a mai spus mai sus, prin această rânduială, bunăvoința dumnezeiască, pe care am simțit-o de atâtea ori, să rămână nedezmințită față de noi!


14. Iar pentru ca textul prezentei legi a bunătății noastre să poată fi adus la cunoștința tuturor, e bine ca ceea ce am scris să fie afișat prin dispoziția ta, să fie publicat pretutindeni și să ajungă la cunoștința tuturor, pentru ca legea pornită din bunătatea noastră să nu rămână ascunsă nimănui".


Motivul pentru care am reprodus integral textul edictului de toleranță de la Milan, deși pe alocurea cam încurcat, este ca oricine citește acest articol să poată constata și deosebi afirmațiile cu temei documentar de cele fără temei. În acest scop, limitându-ne, vom lua drept bază textul edictului din Istoria lui Eusebiu, la care vom raporta opiniile unor istorici bisericești mai noi ca, în ordine cronologică: L. Duchesne (1907), francez, romano-catolic; A. A. Vasiliev (1932), rus, ortodox; Philip Schaff și Henry Wace, editorii și traducătorii lui Eusebiu în volumul I al colecției Nicene and Post-Nicene Fathers (Eerdmans-1961); și colectivul de români ortodocși, Teodor M. Popescu, Teodor Bodogaie, Gheorghe Gh. Stănescu (1956) pe de o parte, și Ioan Rămureanu (2004) pe de altă parte. Astfel, câteva puncte de lămurit ar fi: autoritatea de la care emană edictul și circumstanțele în care a fost dat edictul, conținutul edictului și importanța lui.


Autoritatea emitentă


În general istoricii sunt de comun acord asupra autorității emitente a edictului: auguștii Constantin și Liciniu. Se ivesc totuși unele divergențe de vederi când vine vorba de unele detalii. De pildă, Duchesne zice: „Acest edict, în numele celor doi împărați Constantin și Liciniu, dar emanat imediat de Liciniu, era fără îndoială adresat prefectului pretoriului Orientului, însărcinat cu afișarea și comunicarea către guvernatorii provinciilor, și către alți magistrați competenți pentru executare." (13) Această distincție între „emanarea" edictului de la doi împărați și „promulgarea" lui numai de unul, a făcut uneori să se afirme că edictul a fost dat doar de Liciniu. Dar în textul edictului citim clar și fără echivoc: „Eu, Constantin Augustul și eu, Liciniu Augustul...", iar referitor la locul unde cei doi împărați au hotărît despre cuprinsul edictului, textul continuă „ne-am întâlnit în mod fericit la Milan și am căutat să împlinim tot ce interesa binele și folosul poporului ... și am hotărît..."


Cu toate acestea, Vasiliev, recunoscând întâlnirea lui Constantin și Liciniu la Milan după victoria lui Constantin asupra lui Maxențiu la podul Milvius, lângă Roma, în 28 octombrie 312, istoricul rus afirmă că după întâlnirea lor, cei doi împărați „au produs un document interesant, în mod incorect numit Edictul de la Milan." Și istoricul rus continuă explicâdu-se cumva: „Textul original al acestui document nu s'a păstrat, dar un rescript al lui Liciniu, trimis prefectului Nicomidiei, a fost păstrat de către Lactanțiu. O traducere greacă a originalului latin este dată de Eusebiu în Istoria sa Bisericească".(14) Observăm că în opinia lui Vasiliev, ca și a altora pe care îi vom numi mai jos, dacă originalul edictului de la Milan din 313 s'a pierdut, traducerea trimisă doar de Liciniu către prefectul Nicomidiei nu mai merită să poarte nici titlul de edict, ci doar pe acela de rescript, și nici locul unde a fost hotărît originalul, adică Milanul (Mediolanul, după vechea denumire). Ori, documentul de la Milan poartă titlul de „edict" chiar în textul formulat de cei doi împărați: „De aceea ne exprimăm dorința în acest edict" (vezi mai sus paragraful 6 din edict).


Este adevărat că Vasiliev nu este singur în această poziție, ci el urmează în general istorici apuseni, care merg până la a nega cu totul existența Edictului de la Milan. În această categorie se încadrează istorici ca germanii O. Seeck (1891), J. Knipfing (1922), englezul N. Baynes (1928), E. Caspar și alții. Belgianul Henry Grégoire (1930), mai ponderat, zice că „Edictul de toleranță din martie 313, dat de Constantin la Milan, nu este un edict ci un rescript sau o scrisoare către guvernatorii provinciilor din Asia și Orient". A se nota că Grégoire reține ca autoritate emitentă doar pe Constantin, excluzând pe Liciniu, probabil datorită atitudinii duplicitare a acestuia față de Constantin, cumnatul său.


În ceea ce privește poziția istoricilor bisericești români, numai autorii manualului de la București din 1956 (Teodor M. Popescu et alii) vorbesc de documentul care ne preocupă aici ca fiind „edictul (sau rescriptul) de la Mediolanum (Milan), dat la începutul anului 313 (de Constantin) împreună cu Liciniu, care între timp dusese lupte contra lui Maximin Daia."(15) Părintele Rămureanu numește documentul de la Milan drept „edict" dat de Constantin și Liciniu în „ianuarie 313" (16).


Editorii și traducătorii în engleză ai lui Eusebiu (Philip Schaff și Henry Wace), în vol 1 din Nicene and Post-Nicene Fathers, în nota 1 la p. 379 consideră obiectul studiului nostru drept „faimosul Edict de la Milan, dat de Constantin și Liciuniu către finele anului 312...". Nu avem temei să optăm pentru o dată sau alta din cele propuse. În orice caz, edictul a fost dat nu la mult timp după înfrângerea lui Maxențiu la 28 octombrie 312 (Cf. Lactanțiu, De mortibus persecutorum 44 și 46).


Ideile principale conținute în edict


Aceste idei sunt motivate de respectul divinității, oricare ar fi ea, iar acest respect are ca scop și se impune pentru ca divinitatea „să fie de folos nouă și tuturor" (paragraf 4).


Ideea proeminentă din acest edict este acordarea libertății religioase oricărui locuitor al Imperiului Roman, cu toate conscințele acestei libertăți. De mai multe ori se accentuează faptul că această libertate se garantează tuturor religiilor, inclusiv creștinilor. Se poruncește ca „textul acestei legi" (par. 14) să fie făcut cunoscut fără întârziere, iar legea să intre imediat în vigoare. De acest edict este informat și Maximin Daia (tiranul Orientului), care tot tergiversa aplicarea edictului de toleranță ordonat de Galeriu în Aprilie 311, Maximin continuând persecuția creștinilor. De aceea, prima consecință a acestei legi a fost abolirea tuturor actelor de autoritate date împotriva creștinilor.


A doua idee majoră a fost restituirea către Biserică a tuturor proprietăților luate, bunuri mobile și imobile. De restituiri beneficiază în primul rând colectivitatea, comunitățile creștine (Duchesne, vol. 2, p.38).


Prin poruncile din acest edict, cei doi împărați urmăresc nu doar „asigurarea liniștei publice" (par. 12), ci și să câștige „bunăvoința dumnezeiască pe care am simțit-o de atâtea ori" și ca „să rămână nedesmințită față de noi" (par. 13).


Importanța edictului


Istoricii români concordă toți și afirmă la unison că „actul de la Milan are o importanță epocală prin hotărîrea și prin urmările lui"(17), iar pentru marele nostru patrolog, Ioan Coman, „acest decret sau edict e unul din cele mai importante documente istorice ale Bisericii și vieții creștine" (18). Chiar și Vasiliev recunoaște că „însemnătatea Edictului de la Nicomidia este mare" (19). Despre urmările edictului de la Milan vom vorbi mai mult în articole viitoare.


Note bibliografice:

(1) „Al lui Pamfil" este cognomenul adoptat de Eusebiu după magistrul său, preotul martir Pamfil, cum ne informează Fericitul Ieronim în De Viris illustribus, 81). Cf. Coman, Preot Prof. Dr. Ioan G., Patrologie, vol. II , p. 48 și vol. III, p. 482, ambele volume apărute în Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Rommâne, (prescurtat EIBMBOR), București, 1985 și respectiv 1988.


(2) Cf. nota 122 la cartea X-a a Istoriei Bisericești a lui Eusebiu, notă aparținând, ca și alte note, comentatorului și traducătorului în limba română, Pr. Prof. Teodor Bodogae, al volumului 13 din colecția Părinți și Scriitori Bisericești ( prescurtat PSB), editura IBMBOR, București, 1987, p. 380.


(3) Vezi nota 118 a traducătorului român: „Am spus în studiul introductiv că textele reproduse în capitolele V-VII ale acestei cărți nu figurau în prima redactare. Așa arată cele mai multe variante manuscrise ale Istoriei. Când se va fi hotărît, la o nouă revizie, Eusebiu a eliminat din text numelelui Liciniu.


(4) Eusebiu reproduce mai multe edicte, dintre care pe noi ne interesează acum cel de la Milan din 313.


(5) Traducătorul consideră în nota 119 că aici se face aluzie la edictul de toleranță dat de Galeriu în 30 Aprilie 311.


(6) În nota 119a. traducătorul zice că acest rescript s'a pierdut.


(7) În nota 120 traducătorul precizează că aceste cuvinte, care lipsesc la Lactanțiu, aparțin lui Liciniu.


(8) În nota 121 traducătorul crede că „felul cum e redactat (la timpul perfect) arată că acest text nu vine de la Constantin, ci de la Liciniu."


(9) Traducătorul zice în nota 122: „De aici începe așa numitul edict de toleranță de la Milan, care în realitate s'ar putea numi de la Nicomedia, căci în februarie 313 Constantin și Liciniu se aflau la Milan pentru a celebra cununia lui Liciniu cu sora împăratului Constantin. Ei stabiliseră atunci doar în principiu să se restituie creștinilor toate averile confiscate, clerul să fie scutit de sarcini publice etc. În 13 iunie 313, când Liciniu intra biruitor asupra lui Maximin în Nicomedia, s'a publicat prezentul edict, care diferă puțin de cel pe care-l dă Lactanțiu în De mortibus persecutorum, cap. XLVIII.


(10) În nota 123 traducătorul constată aici „aceleași condiții restrictive din edictul lui Galeriu. Paragrafele 6-8 ar fi niște glose adaose de Liciniu".


(11) În nota 124 traducătorul observă că „repetițiile și neclaritățile în exprimare aduc și ele o dovadă a celor spuse mai înainte".


(12) În nota 125 traducătorul explică: „S'ar putea ca aluziile la epistolele sau dispozițiile anterioare să aibe în vedre actele de duplicitate emanate de la Maximin".


(13) Duchesne, Louis. Histoire Ancienne de l'Église, tome II (Albert Fontemoing, Paris, 1907), p.38.


(14) Vasiliev, A. A. History of the Byzantine Empire, vol.1, (The University of Wisconsin Press, 1973), p. 51.


(15) Popescu, M.Teodor et alii. Istoria Bisericească Universală, vol. 1 (Ed.IBMO), București, 1956, p.81.


(16) Rămureanu, Ioan. Istoria Bisericească Universală (Ed. IBMBOR), București, 2004, p.109.


(17) Popescu et alii, Ibidem, p.81; Rămureanu, Ibidem, p. 108.


(18) Ibidem, p. 209.


(19) Ibidem, p. 52.


Preot Constantin M. Iana
Martie 2013, Adelaide

Published in Biroul de presă al Episcopiei Ortodoxe Române a Australiei și Noii Zeelande, Joi, 25 Aprilie 2013

News and events