SFINȚII ÎMPĂRAȚI CONSTANTIN ȘI ELENA (2)

În primul articol din această serie dedicată Sfinților Împărați Constantin și Elena, „Edictul" de la Milan-313, ne-am ocupat mai mult de circumstanțele promulgării edictului, urmând ca într'alt articol să arătăm importanța lui pentru Biserică. Desigur, importanța reiese din dezvoltarea vieții bisericești, al cărei avânt s'a datorat înainte de toate harului divin, cu care cele două sfinte personaje sărbătorite au colaborat. Dar să vedem ce știri biografice avem despre acești doi Sfinți.

Așa cum deja am arătat tratând despre edictul de la Milan, unii istorici consideră că atât Lactanțiu cât și Eusebiu al Cezareii Palestinei, principalele surse informative, fiind oameni din anturajul imediat al împăratului, au scris în scop laudativ și, prin urmare, nu se poate pune mare preț pe informațiile documentare oferite de ei. Această poziție de precauție este recomandabilă pentru un istoric, dar noi credem că nu trebuie nici să cădem în extrema opusă, negând cu totul veridicitatea unei informații. La urma urmei, mai mult decât la un cronicar care înregistrează faptele, rostul istoricului tocmai acesta este: să discearnă între real și ireal, urmărind nu doar logica cuvintelor despre cineva, ci mai ales logica faptelor lor. Căci, uneori faptele spun mai mult decât cuvintele, dar și în unele și în celelalte trebuie detectat adevăratul lor scop, adesea foarte ascuns.


Mai trebuie reținut că de multe ori un adevăr binecunoscut este în mod intenționat acoperit și dat uitării, alteori se întâmplă invers, să iasă din uitare, la suprafață, chiar după secole. Un cuvânt, o dată, un nume dezvelit, schimbă totul. În acest sens avem exemple cu miile. În ceea ce ne privește pe noi, trăind în Australia, la mare distanță de locurile unde și de timpul când au avut loc faptele de care ne ocupăm, depindem foarte mult de ceea ce alții au dat la iveală, mai ales în Europa. Așa este cazul și cu Sfinții Împărați Constantin și Elena. Despre viața și faptele lor știm mai mult despre cele posterioare ascensiunii lui Constantin la nivel împărătesc. Prea puține lucruri se cunosc din viața lor anterioară acestui moment și despre originea lor. Chiar și sinaxarele bisericești sunt sărace în informații.De aceea, este prioritar necesar să aruncăm o privire și asupra acestei perioade.


Originea etnică traco-romană și ascendența împărătească


De mare folos pentru prezentarea noastră este o monografie intitulată Elemente Traco-Getice în imperiul Roman și în Byzantium (veacurile III-VII): Contribuție la istoria și romanizarea Tracilor, cu două hărți, de Ion I. Russu (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1976, 182 p.). După cum se poate vedea, lucrarea (de aici înainte citată prescurtat: ETGIRB) este un cadru larg în care subiectul nostru este abia atins (1).


Sprijinindu-se pe numeroși cercetători străini și români, Ion Russu, pe care și noi la rândul nostru ne vom sprijini foarte mult citându-l in extenso, demonstrează existența a multor elemente traco-getice atât înăuntrul cât și în afara Imperiului Roman și a celui Bizantin. Printre aceștia se situiază și Sfinții Împărați Constantin și Elena, cu ascendenții și descendenții lor, apropiați sau mai îndepărtați. Desigur că nu lipsesc nici istoricii de opinii contrare.


Așa cum a remarcat Ion Russu, despre Sfântul Constantin s'a afirmat că era „roman din Peninsula Balcanică", ori „illyr" și chiar german, eventual numai de „spirit germanic" (2). Într'adevăr, tatăl Sfântului Constantin, Flavius Valerius Constantius s'a născut în Illyricum („Illyricum patria fuit", Aur. Vict. Caes. 39,26), teritoriul vechii Dardania (Moesia Superior, probabil în zona Naissus (Nișul de azi), fiind considerat de unele surse documentare ca descendent pe linie feminină din familia împăratului Claudius al II-lea Goticus (3). După HistAug, Claud. 13,2 (4), nepoata lui Claudius și fiica lui Crispus ar fi fost soția unui „Eutropius, nobilissimus gentis Dardanae vir" (bărbat dardanez de stirpe foarte nobilă), fiul lor fiind Constantius Chlorus (5). Cu toate că Russu recunoaște că „felul înrudirii nu e limpede, nici sigur" și că „atare genealogie întâmpină o dificultate cronologică", deoarece „la moartea sa (a. 306) Constanțius era înaintat în vîrstă (Eusebiu, Viața lui Constantin, I, 18) și servise în armată încă sub Aurelianus", totuși autorul nostru găsește o rațiune pentru a acepta ca verosimilă înrudirea afirmată de Historia Augusta. El zice:„Legătura de înrudire între dinastia constantiniană și familia lui Claudius al II-lea (negată de numeroși erudiți) nu are nimic surprinzător și neverosimil, neexistând vreun motiv ferm spre a fi trasă la îndoială ori considerată plăsmuire lipsită de temeiul adevărului. Dessau, Seeck, Damerau ș. a. o socotesc pură născocire a lui Constantin I sau a celor din jurul lui (adulatori, panegiriști) menită să acrediteze o ascendență glorioasă pentru împărat. Motivul principal în atare atitudine negativă e discreditul în care e ținută colecția de biografii imperiale (HistAug); dar înrudirea este indicată și de scriitori mai apropiați de Constantinus I" (6).


La argumentul lui Dessau că de „descendența" lui Chloros din Claudius al II-lea nu s'a menționat nimic cât a trăit Chloros însuși, Russu răspunde că acest fapt se datorează modestiei care-l caracteriza pe Chloros, și dacă Panegiricele IV și V din 297 (ținute la Augustodunum, în Galia) nu amintesc nimic de relația de rudenie, tăcerea lor poate fi doar întâmplătoare. Pe de altă parte, nu există motiv serios de respingere a Panegiricelor VII, 2 și VIII, 4 din anii 310-311 , deci următoare morții lui Chloros și ascensiunii lui Constantin I, pentru faptul că acestea afirmă înrudirea respectivă. De legătura naturală, de rudenie între Constanțius Chloros și Claudius al II-lea pomenește Historia Augusta de mai multe ori: în Elag. 2,4: „inter Constantios Claudiosque, velut majores tuos (Constantini)=între Constanțius și Claudius, ca strămoși ai tăi)"; 35,2: „horum omnium decus auctor tui generis Claudius"= podoaba tuturor acestora, Claudiu autorul neamului tău); Gall. 7,1 „Claudio duce, principe generis Constanti caesaris nostri = Ducelui Claudius, începătorul neamului lui Constanțius cezarul nostru"; 14,3 „Claudius a quo Constantius originem ducit = Claudius de la care își trage obârșia Constanțiu" (7). Pentru și mai mulți autori citați, printre care Iulian Apostatul, Eutropiu, Valesius, Zonara, plus inscripții, vide Russu op. cit. p. 49, nota 82.


Împotrivirea unor istorici la originea împărătească a dinastiei constantiniene a fost văzută de Russu și ca o formă de misoginism, descendența din Claudius al II-lea având loc pe linie feminină. Cu alte cuvinte, am zice noi, istoricii care neagă valoarea atâtor documente, dau dovadă de absurditate. Și totuși, cercetătorul Russu e capabil de o concesie: „Înrudirea rămâne plauzibilă și prin faptul că Claudius al II-lea și Constanțius I erau originari din aceeași zonă a Dardaniei (Moesia Superior), provinciali din populația traco-romană, despre care împăratul filozof și scriitor Iulianus a lăsat o descriere plastică și veridică; încât dacă nu se admite putința înrudirii între Claudius și Constanțius, rămâne valabilă înrudirea în sens mai larg etnic-național"(8). Prin urmare, până aici, am subliniat ideea că documentele afirmă în mare măsură atât originea traco-geto-romană a lui Constanțius I Chloros, tatăl Sfântului Constantin cel Mare, cât și descendența imperială a acestuia.


În viitorul articol vom stărui mai mult asupra lui Constanțius Chloros și a Sfintei Elena, mama Sfântului Constantin. (Va urma)


Note bibliografice

(1) Autorul Ion I. Russu (1911-1985) precizează că în studiul său el este interesat de „problema obârșiei etnice (a atâtor personalități, printre care și Sfinții Constantin și Elena - nota noastră), asupra căreia nu s'au făcut (în vechea bibliografie) decât câteva mențiuni fugitive, fără a se căuta precizări documentare, existente și valoroase". ETGIRB p. 47.


(2) În op. cit. p. 47, nota 76, Russu trimite la germanul O. Seeck, GUAW3, I, p. 423 și la RIR (Revista istorică română, București I 1931-XVII 1947), XVI, 1946, p. 177-178.


(3) Aici la nota 77, autorul precizează că această chestiune este controversată, începând cu Dessau (Hermes, XXIV 1889, p. 339-344, XXVII 18922, p. 579-582), apoi reluată de P. Damerau, Claudius II Goticus, Klio Beiheft XXXIII 1934, p. 82-84 (cu amplă bibliografie și citate, fără argumente noi).


(4) HistAug (Historia Augusta) este prescurtarea de la Scriptores historiae augustae, edit. E. Hohl. Lipsca, Teubner, I-II 1927; edit. stereotipă 1965.


(5)Aici, la nota 78, sunt indicate ca bază a celor afirmate următoarele lucrări: RE (Prescurtat pentru Real-encyklopädie der classischen Altertumswissenschaft. Neue Bearbeitung, herausg. v. G. Wissowa (W.Kroll etc.), Stuttgart, I 1893 sqq.), II 2358 (Henze); DACL (Prescurtat pentru Dictionnaire d'archéologie chrétienne et de liturgie, publié par F. Cabrol-H. Leclercq. Paris, I 1924 sqq.), III 2622 (Leclerq); J. Maurice, L'origine des seconds Flaviens, in Comptes-rendus Acad. des Inscr.,Paris, 1910, p.96-103; N. Baynes, The Historia Augusta (1926), p. 59 ș. a.


(6) În nota 79, plecând de la un text care confirmă contemporaneitatea lui Constanțius Chloros cu împăratul Aurelian, autorul conclude că Constanțius Chloros s'a născut pe la 240, fapt pentru care, zice el, „se poate admite in extremis că mama lui Constanțius Chloros era nepoata lui Claudius al II-lea. Mai simplu ar fi să presupunem că mama lui Constanțius era nu nepoata, ci sora lui Claudius, putându-se justifica prin datele documentare."


(7) Pentru mai multe citate, vide Russu, op. cit. p. 48, nota 81. Traducerrile din latină ne aparțin.


(8) Ibidem, p. 49.


Preot Constantin M. Iana,

Aprilie 6, 2013

Published in Biroul de presă al Episcopiei Ortodoxe Române a Australiei și Noii Zeelande, Joi, 25 Aprilie 2013

News and events