VOCAȚIA ȘI MISIUNEA PAROHIEI (II)

(Urmare)

B. Misiunea Sfințitoare a Parohiei și Mânăstirii Azi în Patriarhia Română.

Misiunea aceasta mai este numită și preoțească sau arhierească. Întocmai ca și cea profetică sau învățătorească, care continuă activitatea Marelui Profet sau Învățător Iisus Hristos, și misiunea aceasta continuă, la nivel de parohie și mânăstire și la orice alt nivel, activitatea aceluiași și unic Domn Iisus Hristos, Marele Preot sau Arhiereu. Ne limităm însă la un anumit timp al misiunii, adică la contemporaneitate, și la un spațiu al misiunii, adică la Patriarhia Română, trecând peste unele mici particularități caracteristice secolelor anterioare sau celorlalte patriarhate ortodoxe. Cu atât mai mult vom lăsa deoparte misiunea la alte confesiuni creștine sau religii necreștine. Totuși, tratând despre misiunea sfințitoare în zilele noastre, unele noțiuni comparative cu trecutul vor fi inevitabile. De aici, necesitatea prioritară și peremptorie a unei prezentări, fie ea și lapidară, a unor capitole, aspecte sau termeni cheie în dezvoltarea lor istorică, cum ar fi, de exemplu, jertfa (sacrificiul), jertfitorul (preotul, sacrificantul), zeitatea căreia se sacrifică, scopul sacrificiului, timpul, locul, efectul sacrificiului și altele.(1)

În primul rând sunt necesare câteva lămuriri definitorii ale termenului sfânt și ale derivatelor lui, sfințenie și sfințire, pentru a înțelege mai bine misiunea sfințitoare a parohei și mânăstirii, despre care este vorba în titlul articolului.

Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române (prescurtat DEX), editat de Institutul de Lingvistică al Academei, București, 1984, cuvântul <sfant>în limba română derivă din slavonescul "sventŭ", primul sens fiind acela de divinitate „considerată ca întruchipând suprema perfecțiune și puritate". De fapt, adjectivul slavon "sventu" s'a suprapus peste mai vechiul "sanctus", asfel că în limba română „sfânt" provine din latinescul „sanctus, sancta, sanctum", din ultimul păstrându-se în latina populară formele Sântă Mărie, Sânt Ion, Sân George, Sân Nicoară, Sâmedru etc.(1a)  În același sens merge argumentația și cu lipsa lui "sfânt" la aromâni (1b). Faptul acesta nu ne surprinde. Formularea de cuvinte noi și diferențierea pe grupuri etnice și lingvistice este un proces care, după Mircea Eliade, a început din protoistorie. Referindu-se la "primul panteon și vocabularul religios comun", marele nostru istoric al religiilor exemplifică acest proces de diferențiere la popoarele indo-europene prin absența unui termen specific care să desemneze noțiunea de "sacru" în indo-europeana comună. Dar, continuă Eliade, "în iraniană, în latină și în greacă dispunem de doi termeni: av. spenta/yaoždūta (cf. de asemenea got. hails/weih); lat. sacer/sanctus; gr.hiéros/hágios". Însă după Benveniste, nu exista niciun termen comun pentru a desemna <sacrificiul>(2).

Desigur că variația în expresie a ideii de sfințenie merge mână în mână cu conținutul diferit al credinței în fiecare din mulțimea zeităților personificate sau nu, cerești, htoniene etc. O situație similară (de care nu ne ocupăm acum câtuși de puțin) exista și la celelalte populații din Africa, Asia, America de Nord și de Sud, Australia, Oceania și altele. Este însă suficient să înțelegem că zeitățile credințelor politeiste, fiind simple ficțiuni omenești, idoli fără viață, erau cu totul lipsite de orice putere sfințitoare, chiar dacă li se aduceau jertfe. Așa se explică lipsa unei misiuni sfințitoare, precum și absența din vocabularul religios a termenului , cel puțin la unele populații. Ar fi interesant să se afle cum exprimau acești termeni strămoșii noștri daco-geți, deoarece, potrivit istoricului Herodot (IV, 94), ei practicau sacrificiul uman, alegând ca mesager către Zalmoxe al lor nu vreun criminal sau prizonier de război, oricum sortit morții, ci un tânăr frumos și sănătos, din cei mai virtuoși, un erou (Apud Vasilescu, Ibidem, p.324).

Care era situația la evrei?

Ca urmare a căderii protopărinților Adam și Eva în păcatul neascultării, oamenii s'au îndepărtat de Dumnezeul Cel viu, cu excepția drepților Vechiului Testament, cărora Dumnezeul Cel adevărat li S'a și revelat și i-a ocrotit „cu braț înalt". Din rândul acestora Dumnezeu Și-a ales un popor, poporul evreu, cu misiune sfințitoare, cu preoți și jerfe, dar limitată exclusiv la acest popor, din care avea să vină Mesia Cel prezis de prooroci. Însă, dacă inițial Mesia a activat, fiind trimis mai ales în cadrul poporului Israil (Matei 15, 24), ulterior activitatea Sa sfințitoare, culminând cu Jertfa de Sine, se va extinde, mai ales prin ucenicii Săi, și la neamuri. Aceasta este parte din lucrarea Bisericii Sale în lume sub oblăduirea Sfântului Duh, lucrare care se desfășoară și în parohiile și mânăstirile din Patriarhia Română. Deci o primă concluzie cu privire la existența unei misiuni sfințitoare la popoarele politeiste este aceea că acestea nu cunoșteau o astfel de misiune. Așa cum am spus deja, singurul popor cu o astfel de misiune penru păstrarea credinței în Dumnezeul Cel viu a fost, înainte de Hristos, poporul evreu. De fapt termenul care exprimă atât autodefinirea lui Iahve (Levitic 19,2: Fiți sfinți, că Sfânt sunt Eu, Domnul Dumnezeul vostru) cât și alegerea lui Israil este kadoș (în greaca Septuagintei aghios, în latina Vulgatei sanctus, în română sfânt), un termen întâlnit mai ales în Tora și Profeți de peste 700 ori(3). Ideea alegerii și chemării lui Israil cel nou (Biserica) este preluată în Noul Testament: "Voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v'a chemat din întuneric la lumina Sa cea luminată..." (I Petru, 2, 9). La fel, Sf. Apostol Pavel numește pe creștini sfinți în mai multe rânduri (Ex. Efeseni 1, 4).

După ce am demonstrat în fugă alegerea și chemarea la Sfințenie atât a vechiului Israil cât și a celui nou, să arătăm acum alte câteva caracteristici ce decurg din relația intimă a vechiului și noului Israil cu Dumnezeul Adevărat, Sfântul sfinților (Kadoș kadașim). Alte caracteristici, pe lângă alegere și chemare, ar fi credincioșia, gelozia lui Iahve pentru desfrânarea lui Israil cu popoarele idololatre, iertarea lui Israil și, mai ales, dragostea descrisă în Cântarea Cântărilor și altele. În ceea ce privește Noul Testament remarcăm, în afară de cele de mai sus și multe altele, înfierea (Romani 8,15; Efeseni 1,5) noastră prin Iisus Hristos, fratele nostru după omenitate.

Întrucât acel aspect al sfințeniei, de calitate a vieții intratreimice, este de ordin apofatic, adică de neperceput și de nedescris, cum remarcă preotul profesor și academician Dumitru Stăniloae(4), nu ne rămâne decât într'o oarecare măsură să percepem prin har aspectul oarecum mai comunicabil al relației lui Dumnezeu Cel transcendent cu făptura. Acest din urmă aspect a fost împărtășibil prin profeți și mai cu deosebire prin înomenirea Cuvântului și continuă a fi posibil prin pogorârea Sfântului Duh peste lume. Rezultatul revelației fiind Biserica, Trupul Lui Hristos, aceasta are ca misiune sfințirea atât în interiorul cât și în exteriorul ei. Această misiune sfințitoare corespunde scopului pentru care Domnul Hristos S'a întrupat, jertfit, înviat, înălțat de-a dreapta Tatălui, și de unde ne-a trimis pe Preasfântul Duh să înființeze vizibil Biserica, în Care va sălășlui până la parusie, când toate vor fi predate Tatălui. Mântuitorul Însuși a recunoscut că scopul jertfirii și sfințirii Sale este sfințirea celor ce vor crede într'Însul: "Și pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr" (Ioan 17, 19). 

Prin urmare sfințirea necesită jerfirea. Însă nu orice jertfă mântuiește, ci numai Jertfa curată a Fiului lui Dumnezeu. Numai Fiul ca om în stare de jertfă putea intra la Tatăl, așa cum teologhisește Sfântul Chiril al Alexandriei, și numai uniți cu Fiul avem acces la Tatăl(5). Numai așa, uniți cu Hristos, putem fi ridicați la sfințenie și în comuniunea Sfintei Treimi. Această înălțare cu Hristos are loc numai prin Duhul Sfânt, cea ce înseamnă că sfințirea este un act al Sfintei Treimi, dar nu un act fără participarea liberă a omului.
 
Participarea omului la sfințenie necesită intrarea omului în Biserică și viața sa cu și în Hristos, intrare și viață care se efecuează mai ales prin Sfintele Taine, lucrări proeminent sfințitoare și mântuitoare. Mai puțin necesare dar mult folositoare pentru sfințirea omului și a naturii sunt și Ierurgiile (de ex. sfințirea apei, sfințirea casei etc). Dacă la unii creștini apuseni Ierurgiile au dispărut aproape total, iar Tainele și-au cam pierdut caracterul relațional (îndeosebi relația omului cu divinul transcendent), Biserica Ortodoxă a menținut caracterul de relație a lui Dumnezeu cu omul ("Ava-Tată" la Romani 8,15; Galateni 4, 28), dar și pe acela de sacrificiu al omului față de Dumnezeu.

Nu este locul să înșirăm aici toate modurile sau căile sfințitoare din parohiile și mânăstirile din Biserica Ortodoxă Română, dar credem că acestea s'au păstrat în mare măsură pe linia Sfintei Tradiții. Desigur, privarea de libertate, pe perioade lungi de secole, a dus și la o trăire mai superficială a adevărului evanghelic și la crearea unor mari lacune în cunoașterea și practicarea corectă a cultului. Nu poate fi decât dureros să vezi și să auzi (așa cum eu însumi am văzut și auzit) pe internet un procent însemnat de tineri și bătrâni "ortodocși", care nu știu ce sărbătorim la Crăciun sau la Paște. 

În afară de cauzele de ignoranță enunțate mai sus trebuie să avem în vedere și efectul sfâșierii fraților ardeleni prin unirea forțată cu Roma la 1700, ocuparea Basarabiei și Bucovinei și ulterior năvala sectelor peste noi. De aceea se cade o intensificare a acțiunii de sfințire atât prin parohii cât și prin mânăstiri, dar sfințirea implică jertfă, atât din partea preoților de mir și ieromonahi, cât și din partea laicilor și monahilor. În cadrul slujbelor liturgice preoții îndeamnă deseori poporul binecredincios la sacrificiu: "Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!" Ni se cere o integrală dăruire de sine, individual și laolaltă, pe care oferindu-o lui Hristos, Acesta să o prezinte Tatălui lipită de jertfa Sa atotcurată și permanentă. Jertfa se cere oricărui botezat prin moartea și învierea cu Hristos și oricărui uns cu Sfântul Mir, ca fiind părtaș al preoției generale. Sfințirea are loc prin înfrângerea de sine și alergarea la duhovnic pentru împăcarea cu Dumnezeu atunci când păcătuim. Sfințire lucrăm când trăim în castitate înainte și după Sfânta Taină a Nunții. Tot jertfă este nașterea și creșterea de copii ca mădulare ale Trupului lui Hristos, cărora să li se dea nume de sfinți martiri, cuvioși, ierarhi, îngeri etc. Jertfă și sfințire se realizează și când sfătuim copii să opteze pentru slujirea la Sfântul Altar, precum și când suntem bolnavi și chemăm preoții să se roage pentru însănătoșire. Însă mai presus de toate dobândim sfințenia prin Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos. 

Contribuția la ctitorirea și menținerea locașurilor sfinte, ajutorarea săracilor și bolnavilor, îngrijirea orfanilor și a năpăstuiților de tot felul constituie jertfă și sfințire. Ținerea posturilor, ocrotirea mediului înconjurător, munca cu dragoste pentru țara adoptivă cât și cea pe care strămoșii au sfințit-o cu sudoarea lor(6), toate acestea și altele asemenea ne apropie de Dumnezeu, Sfințenia absolută. 

Să nu uităm însă că Dumnezeu este și Puritatea Personală absolută. De aceea El primește numai jertfa curată, oferită cu gând curat cum a fost jerfa oferită de Abel. De fapt, potrivit profetului rege David, "jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit"(Psalm 50,16). Duhul umilit nu poate fi înlocuit cu nicio jertfă materială. Fără duh umilit orice jertfă materială este necurată. Aceste afirmații nu exclud însă valoarea jerfelor materiale, ci doar relevă necesitatea intenției curate care să le însoțească pentru a beneficia de sfințenie. Evitarea poluării mediului, simpla păstrare a curățeniei făcută din respect față de Dumnezeu, față de aproapele nostru și chiar față de noi înșine, sunt fapte plăcute lui Dumnezeu. Dimpotrivă, murdăria sub toate aspectele (inclusiv cea dela punctul sanitar) dovedește nepăsare, dispreț și lipsă de respect pentru natură, și pentru Făcătorul făpturii, și pentru ceilalți oameni și noi înșine. Pe scurt, aceasta este dovadă de barbarie. De aceea, având în vedere că Biserica a fost întotdeauna un factor civilizator, preoții trebuie să combată mai cu putere toată necurăția, atât cea spirituală cât și cea materială. Să nu evităm a atenționa pe credincioșii noștri că rugăciunea ne este mai ascultată și ne agonisim sfințenia numai dacă jertfa noastră de tot felul pornește din inimă curată. Atunci rugăciunea devine tot mai curată. 

Aceste câteva îndrumări sunt valabile atât pentru parohii cât și pentru mânăstiri. Calendarul Bisericii Ortodoxe Române dovedește că atât unele cât și celelalte au avut de la Hristos misiuni sfințitoare, pe care le-au îndeplinit cu prisosință, numărul real al sfinților, inclusiv cel al sfinților români, fiind știut numai de Dumnezeu. Fiecare generație a avut sfinții ei. Să fim și noi demni de misiunea încredințată nouă!

Note bibliografice:

(1) La această mică introducere ne-am servit îndeosebi de Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. 1, Ed. Universitas, Chișinău, 1992 și Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Ed. a III-a, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1998.
 
(1a) Pușcariu, Sextil. Limba română, vol. I, Ed. Minerva, București, 1976, p. 278.

(1b)Ibidem, p.294.

(2) Eliade, Idem, p. 200.

(3) Vezi termenii holy și saint(s) în Strong's Concordance, Zondervan, Grand Rapids, Michigan,USA, 2001. Cf. și Sander, Dictionnaire Hébreu-Français, Paris, 1965 și I Petru 2,9.

(4)Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Teologia dogmatică ortodoxă, vol.1,
Ed. IBMBOR, București, 2003, p.265.
 
(5) Apud Stăniloae, Ibidem, p. 285.

(6) Cum frumos versifică preotul basarabean Alexie Mateevici: "Limba noastră-i graiul pâinii/ Când de vânt se mișcă vara;/ În rostirea ei bătrânii/ Cu sudori sfințit-au țara."

(Va urma)

Preot Constantin M. Iana
Adelaide, 9 iunie 2015

 

Published in Biroul de presă al Episcopiei Ortodoxe Române a Australiei și Noii Zeelande,, Marţi, 07 Iulie 2015

News and events