256. Care este articolul IX din Simbolul Credinţei?

Acest articol este: „Şi într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”.

 

257. Ce ne învaţă acest articol?

Acest articol ne învaţă să credem în Sf. Biserică, pe care ne-o înfăţişează ca fiind una, sfântă, sobornicească şi apostolească.

 

258. De ce să credem şi în Biserică? Nu ne este de ajuns credinţa în cele trei persoane ale Sfintei Treimi?

Credem şi în Biserică, fiindcă ea este, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „Trupul lui Hristos si plinirea Celui ce plineşte toate în toţi” (Efes. 1, 23), având deci într-însă pe Hristos şi pe Duhul Sfânt, cu misiunea de a continua însăşi lucrarea lui Hristos în lume (Matei 28, 19- 20; Marcu 16, 15-16; Marcu 10, 45), propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, împărtăşind harul dumnezeiesc şi conducând spre mântuire pe cei care îi aparţin.

 

259. Ce este Biserica?

a) Ca aşezământ sfânt, Biserica este comuniunea şi comunitatea sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu, întemeiată de Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, plină de viaţă şi lucrarea Duhului Sfânt, spre sfinţirea şi mântuirea oamenilor;

b) Biserica este acel locaş sfânt, public al creştinilor, ale cărui începuturi le avem chiar de la Mântuitorul (foişorul de sus, în care a avut loc Cina cea de Taină, Luca 22, 12 şi urm.) şi Sfinţii Săi Apostoli (Fapte 1, 13-14; 2, 1; 10, 9; 20, 7-8), în care este preamărit Dumnezeu, săvârşindu-se Sfânta Liturghie, precum şi toate Tainele, slujbele, rugăciunile cultului public, şi multe dintre ierurgii, şi în care adunându-se credincioşii pentru slăvirea lui Dumnezeu, se fac părtaşi de adevărurile şi darurile mântuirii ce li se mijlocesc de episcopul şi preoţii Bisericii. Biserica creştină ca lăcaş de cult implică cu necesitate locul prea sfânt în care Se jertfeşte în continuare, dar nesângereos, Hristos pentru mântuirea noastră (Sfânta Euharistie) prin lucrarea Duhului Sfânt, prezent în Biserică, dar Care coboară şi de sus la invocarea episcopului sau preotului în Tainele Bisericii.

Termenul de biserică - lăcaş de închinare implică în mod necesar pe cel de Biserică ca asezământ şi instituţie sfântă pentru mântuirea noastră, adică pe cel de comunitate sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu. Şi acestea două, la rândul lor, implică prezenţa şi lucrarea lui Hristos în Biserică. Căci, la fel cu Sfântul Apostol Pavel, şi creştinii de astăzi, când rostesc în diferitele lor limbi cuvântul biserică, subînteleg prezenţa şi lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos în ea, fie că vorbesc de locaşul bisericesc în care se adună comunitatea locală a celor de aceeaşi credinţă, fie de largă şi continuă comunitate bisericească.

Hristos este prezent în comunitatea bisericească, în Biserica care este trup al Său, pentru că Se aduce jertfă în locaşurile bisericeşti şi Se împărtăşeşte în ele, prin Trupul şi Sângele Său jertfite (Sf. Euharistie) şi prin harul tuturor Tainelor, membrilor comunităţii din fiecare locaş.

 

260. Cine face parte din Biserică?

Din Biserică fac parte toţi cei uniţi prin aceeaşi credinţă în Hristos, care se împărtăşesc din aceleaşi Sf. Taine şi care sunt împărţiţi în cler şi popor. Ea cuprinde de asemenea şi pe fiinţele spirituale netrupeşti, înzestrate cu minte şi libertate şi care sunt nevăzute, adică pe sfinţii îngeri, precum şi pe toţi drepţii adormiţi în Domnul.

 

261. Când a întemeiat Mântuitorul Biserica Sa?

Mântuitorul a întemeiat Biserica prin însăşi jertfa Sa pe Cruce (Fapte 20, 28) şi Învierea din morţi, şi a făcut-o văzută ca o comuniune şi comunitate concretă sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu în a cincizecea zi după Înviere, la Cincizecime sau Rusalii, când Apostolilor, investiţi acum, în mod distinct, cu toată puterea Duhului Sfânt (Fapte 2, 1-4), li s-au adăugat toţi cei care, „simţindu-se pătrunşi la inimă de puterea Duhului la predica Apostolilor s-au convertit şi s-au botezat, primind darul Sfântului Duh. Şi aceştia au fost ca la trei mii de suflete, stăruind „în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2, 37, 38, 41, 42). Din ziua Cincizecimii Biserica apare, deci, ca o comunitate de credincioşi organizată cu iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu. Desigur, o Biserică în înţeles larg, ca o comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, a existat şi în Vechiul Testament.

 

 262. Cum înfăţişează Descoperirea dumnezeiască legatura dintre Hristos şi Biserica Sa?

Descoperirea dumnezeiască ne arată că Mântuitorul este capul Bisericii, iar Biserica este trupul Lui, cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel: „... şi L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efes. 1, 22-23); „Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, Întâiul-Născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Col. 1, 18-20). Acelaşi Apostol al Neamurilor, adresându-se romanilor şi corintenilor, prezintă Biserica în calitatea ei de comunitate concretă de credincioşi, organizată ierarhic, prin imaginea unui trup cu multe mădulare, fiecare dintre acestea avându-şi vocaţia şi lucrarea proprie: „Precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora, şi avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat...” (Rom. 12, 4-6). În Biserică, credincioşii formează un singur trup, subliniază Sfântul Apostol Pavel: „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (I Cor. 12, 27), „pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat. Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe” (I Cor. 12, 12-13). „Mădularele trebuie să se îngrijească deopotrivă unele de altele” (I Cor. 12, 25). Sf. Tradiţie susţine şi ea de la început ca Hristos e capul Bisericii, iar aceasta, trupul Lui.

 

263. Ce înseamnă cuvintele „Trupul lui Hristos” sau „Trupul Domnului”?

„Trupul lui Hristos” sau „Trupul Domnului”, căruia Sf. Părinţi îi spun şi „Trupul tainic al Domnului”, este semnul văzut al mântuirii noastre, adică al întrupării Fiului lui Dumnezeu. Biserica a luat naştere prin întruparea lui Hristos. Având pe Hristos, adică pe Dumnezeu drept cap, Biserica nu poate garanta şi înfăptui mântuirea oamenilor, decât dacă este cu adevărat trupul lui Hristos. Biserica e dumnezeiască şi omenească, asemenea lui Iisus Hristos, Care a fost Dumnezeu şi om. De aceea, ea este o prelungire tainică a întrupării Domnului, ea conţine viaţa Mântuitorului. Hristos S-a răstignit pentru noi cu trupul, pentru că prin învierea în veac „să ridice steagul” (Isaia 5, 26), pentru sfinţii şi credincioşii Săi, fie la iudei, fie la păgâni, într-un singur trup al Bisericii Sale(Sf. Ignatie, Scrisoarea către smirneni, 1, 2, Migne, P. G., V, col. 708).

 

264. Cum prelungeşte Biserica întruparea Mântuitorului?

Biserica prelungeşte întruparea Mântuitorului prin neîntrerupta prezenţă a lui Hristos în sânul ei şi prin lucrarea Sf. Duh în mădularele ei (Ioan 14, 16). În calitatea lui de cap nevăzut al Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos conduce Biserica, iar Duhul Sfânt, ca „Domnul de viaţă făcătorul, o însufleţeşte. Asemenea Mântuitorului, Cel în două firi, Biserica, în calitatea ei de comuniune şi comunitate a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, are o constituţie teandrică, adică divino-umană.

Este văzută ca comunitate concretă de credincioşi, dar nevăzută. Nevăzută este comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt care însufleţeşte Biserica, începând de la Cincizecime, adică plenitudinea harului dumnezeiesc care este în ea, împărtăşindu-se prin Sfintele Taine. Sf. Apostol Pavel scrie efesenilor: „Silindu-vă a păzi unitatea Duhului întru legătura Păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre” (Efes. 4, 3-4). Fericitul Augustin spune: «Ceea ce este sufletul pentru trupul omului, aceasta este Duhul Sfânt pentru trupul lui Hristos, care este Biserica. Sf. Duh lucrează în toată Biserica, aşa cum lucrează sufletul în toate mădularele unui singur trup»(Fer. Augustin, Cuvântarea 267, 4, 4, Migne, P. L., XXXVIII, col. 1231.).

 

265. Cum ne facem membri ai Trupului tainic al Domnului, adică ai Bisericii?

Devenim membri ai Bisericii prin harul Sf. Taine, îndeosebi prin Sf. Botez, Taina Mirungerii şi Sf. Împărtăşanie. Prin Sf. Botez devenim făpturi noi în Hristos şi mădulare ale Bisericii, murind şi înviind în chip tainic cu Hristos. Prin Taina Mirungerii, nou-botezatul primeşte mulţime de daruri pentru întărirea şi creşterea în viaţa cea nouă primită la Botez, iar prin Sfânta Împărtăşanie se realizează deplina încorporare a omului în Hristos şi unirea cu El începută în Taina Botezului şi întărită în Taina Mirungerii, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce mănâncă trupul. Meu şi bea sângele Meu întru Mine petrece şi Eu întru el” (Ioan 6, 56).

Tâlcuind aceste cuvinte, Sf. Chiril al Alexandriei spune: «Primind în noi Trupul, trupeşte şi duhovniceşte, pe Fiul cel după fire şi adevărat, unit după fiinţă cu Tatăl... am primit mărirea de a ne face părtaşi şi de a ne împărtăşi cu firea cea mai presus de toate»(Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Ioan, 11, 12, Migne, P.G., LXXIV, col. 565.). «Dacă vrei să înţelegi trupul lui Hristos ascultă pe Apostol, care zice credincioşilor: „voi însă sunteşi trupul şi mădularele lui Hristos” (I Cor. 12, 27). Dacă, deci, voi sunteţi trupul şi mădularele lui Hristos, taina voastră e aşezată pe masa Domnului: primiţi taina voastră. Răspundeţi „Amin” la ceea ce sunteţi şi răspunzând subscrieţi. Căci auzi: „Trupul lui Hristos” şi răspunzi: „Amin”. Fii mădular al trupului lui Hristos, pentru că Aminul să fie adevărat»(Fer. Augustin, Cuvântarea 272, Migne, P. L., XXVIII, 1246.). „Credincioşii cunosc trupul lui Hristos, dacă nu neglijează să fie trupul lui Hristos. Să fie trupul lui Hristos, dacă vor să traiască din Duhul lui Hristos. Din Duhul lui Hristos nu trăieşte decât trupul lui Hristos... O, taină a evlaviei! O, semn al unităţii! O, lanţ al dragostei! Cine vrea să trăiască are unde şi ce să trăiască. Să se apropie, să creadă; să fie întrupat Lui, ca să fie viu»(Fer. Augustin, Comentar la Evanghelia după Ioan, 26, 13, Migne, P. L., XLV, col. 1612, 1613.)

Numai prin toate aceste trei Taine, Botezul, Mirungerea şi Euharistia, omul se încorporează deplin în Hristos, devenind mădular al Trupului Său, Biserica şi obţine calitatea plenară de creştin.

 

266. Ce alte nume se mai dau Bisericii?

Biserica mai este numită „Ogorul lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 9), „casa” sau „templul” lui Dumnezeu, cum spune Sf. Apostol Pavel efesenilor: „(Voi) sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos, în Care toată zidirea bine alcătuită creşte întru locaş sfânt în Domnul, întru Care voi împreună sunteţi zidiţi spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh” (Efes. 2, 19-22).

Sf. Scriptură foloseşte des cuvântul „a zidi” în înţelesul că puterea credinţei şi a dragostei va înălţa clădirea, adică obştea cea mare a creştinilor. „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea”, zice Mântuitorul (Matei 16, 18). Iar Sf. Apostol Pavel scrie efesenilor: „Si El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, iar, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor la lucrul slujirii, spre zidirea trupului lui Hristos; până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos, ca să nu mai fim copii, duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii, ci ţânând adevărul în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este capul, Hristos” (Efes. 4, 11-15). Într-una din vedeniile sale, Păstorul lui Herma arată minunata zidire făcută de îngeri, a unui uriaş trup, care e Biserica alcătuită din pietre felurite: clerici şi credincioşi(Păstorul lui Herma, Vedenia 3, 3, 4, 5, 6, 7, Migne, P. G., II, col. 901 ş.u.).

Uneori Biserica e înfăţişată ca „mireasă” a lui Hristos. Sf. Apostol Pavel scrie corintenilor: „V-am logodit unui singur bărbat ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2). În scrisoarea către efeseni se vorbeşte de taina cea mare a nunţii lui Hristos cu Biserica (5, 32). Apocalipsa preamăreşte Ierusalimul cel ceresc ca pe mireasa Mielului (21, 2, 9; 22, 17). Origen, Sf. Ipolit şi, după ei, toţi Sf. Părinţi lămuresc că «Mirele şi mireasa din Cântarea Căntărilor sunt Hristos şi Biserica».

 

267. Cum se înfăţişează Biserica în calitatea ei de zidire nouă şi de mireasă a lui Hristos?

Ea se înfăţişează ca un „cer nou şi pământ nou”, cum au văzut Isaia (65, 17); Petru (II Petru 3, 13) şi Apocalipsa (21, 1). Biserica e, deci, o lume nouă. Sf. Grigorie de Nissa ne descrie înaripat acest lucru într-una din Omiliile sale la Cântarea Cântărilor: «Întemeierea Bisericii este o nouă zidire a lumii. În ea, după cuvântul proorocului (Isaia 65, 17), se zideşte şi un cer nou, care e tăria credinţei în Hristos, cum zice Pavel (I Tim. 3, 15), şi se pregăteşte şi un pământ nou, care soarbe ploaia ce cade pe el, şi se formează un alt om reînnoit prin naşterea cea de sus, după chipul Celui Care l-a zidit. Şi firea luminătorilor este alta. Despre ei se zice: „Voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5, 14) şi: „între aceştia voi străluciţi ca luminătorii în lume” (Filip. 2, 15). Şi sunt multe stele care răsar pe cerul credinţei. Nu e de mirare că sunt o mulţime de stele numărate şi numite de Dumnezeu în această lume nouă. Făcătorul unor asemenea stele zice că numele lor au fost scrise în ceruri. În adevăr am auzit pe Făcătorul zidirii celei noi vorbind astfel către luminătorii săi: „Numele voastre au fost înscrise în ceruri” (Luca 10, 20). Frumuseţea deosebită în zidirea cea nouă este nu numai o mulţime de stele făcute în ea de Cuvântul, dar sunt şi mulţi, sori care luminează lumea prin razele faptelor bune. Iisus Hristos, Făcătorul unor asemenea sori, vorbeşte astfel: „Lumina voastră să lumineze înaintea oamenilor” (Matei 5, 16). Şi: „Atunci drepţii vor lumina ca soarele” (Matei 13, 43). După cum cel care privind la lumea ce cade sub simţuri şi cugetând la înţelepciunea vădită în frumuseţea lucrurilor, îşi dă seama prin cele văzute de frumuseţea cea nevăzută şi de izvorul înţelepciunii, al cărui curs a alcătuit firea lucrurilor, tot aşa, cel care priveşte la această lume nouă a întemeierii Bisericii vede în ea pe Cel ce este şi devine totul în toate(Sf. Grigorie de Nissa, Omilia 13 la Cântarea Cântăribor, Migne, P. G., XLIV, col. 1049, 1052; Sf. Grigorie).

 

268. Ce legătură are această lume nouă, ca Trup tainic al Domnului, cu Trupul cu care Mântuitorul a trăit pe pământ?

Biserica prelungeşte întruparea Mântuitorului atât prin faptul că Hristos e capul ei, cât şi prin lucrarea neîntreruptă a Sf. Duh în ea. Trupul Mântuitorului e prezent în Biserică cu fiecare Sfântă Euharistie sau Împărtăşanie. Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, Sf. Ioan Gură de Aur şi alţi Părinţi susţin că Trupul euharistic e trupul lui Iisus Hristos Cel răstignit, biciuit, însângerat, străpuns cu lancea şi dând întregii lumi izvoare mântuitoare de sânge şi apă (Sf. Ignatie, Scrisoarea către smirneni, 7, 1, Funk 1, p. 280; Sf. Ioan Gură de aur, Omilia 24, 4 la Scrisoarea I). Noi ne unim cu Hristos nu numai prin credinţă, ci şi în chip real (Sf. Ioan Gură de aur, Omilia 82, 5 la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 743, Idem, Despre preoţie, 3, 4, Migne). Deşi înălţat cu Trupul la cer şi stând de-a dreapta Tatălui, în Sf. Treime, Mântuitorul e de faţă, cu Trupul Său, şi în Biserică, prin prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Său. Deci în Trupul tainic al Domnului se află Trupul omenesc al Mântuitorului. Tăria şi veşcia celui dintâi sunt asigurate de prezenţa celui de-al doilea.

 

269. Ce fapte adeveresc prezenţa Mântuitorului în Biserică?

Mântuitorul continuă să exercite şi să susţină, în Biserica Sa, cele trei puteri sau slujiri ale Sale, prin care a lucrat mântuirea noastră pe pământ: învăţătorească, arhierească şi împărătească. De altfel, cele trei slujiri sunt legate în mod firesc de Persoana Fiului lui Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru mântuirea noastră.

În calitate de Cap al Bisericii, Hristos continuă să fie în ea Arhiereul care Se oferă pe Sine jertfă în continuare; Învăţătorul care Îşi propagă învăţătura despre Sine şi despre mântuirea în Sine; şi Împăratul, Conducătorul nostru suprem spre mântuire. Iar Biserica este chemată să participe la aceste slujiri şi să le continue pentru mântuirea noastră, organele văzute sfinţite ale Arhiereului nevăzut Hristos fiind Apostolii şi urmaşii lor, episcopii, şi, prin ei, preoţii.

Puterea de a învăţa a fost dată Bisericii prin porunca Mântuitorului dată Apostolilor: „Mergând învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 19). Strâns legat de această putere este darul Bisericii de a nu greşi în învăţăra ei, pentru că Biserica este „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 15). Acest dar, numit şi darul infailibilităţii, decurge din prezenţa Duhului Sfânt în ea şi se manifestă în chip ordinar prin puterea harică a episcopatului în totalitatea lui, fie că reprezintă Biserica în Sinodul ecumenic, fie că exprimă consensul Bisericii împrăştiate. Darul acesta se manifestă însă numai când e vorba de învăţături dogmatice şi morale. Biserica a luptat mult pentru a-şi apăra atât autoritatea învăţătorească, cât şi învăţătura însăşi. «Dacă, zice Tertulian, Domnul Iisus Hristos a trimis pe Apostoli la predicare, nu trebuie primiţi alţi predicatori decât cei rânduiţi de Hristos» (Tertulian, Despre prescrierea ereticilor, 21, Migne, P. L., II, col. 33.).

Puterea arhierească sau sfinţitoare a fost dată de Mântuitorul Bisericii, prin Apostoli, cărora le spune la prima întâlnire de după Înviere: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). Puterea sfinţitoare se revarsă în Biserică prin ierarhia care-şi are începutul de la Sf. Apostoli (I Tim. 3, 1-16). Miezul puterii sfinţitoare a Bisericii stă în aducerea Jertfei Euharistice, în care Mântuitorul Însuşi, ca Arhiereu, Se aduce ca jertfă fără de sânge şi îndeamnă pe ucenici: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19; I Cor. 11, 24-25). Prin puterea sfinţitoare se săvârşesc Sf. Taine, începând cu Botezul, pe care Mântuitorul îl aşază deodată cu slujirea învăţătorească (Matei 28, 19).

Puterea împărătească sau de conducere a fost dată Bisericii de Mântuitorul prin Sf. Apostoli, cu aceste cuvinte: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă” (Luca 10, 16) şi „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi” (Ioan 20, 21).

 

270. Lumea cea nouă a Bisericii e alcătuită numai din creştinii trăitori pe pământ?

Biserica e alcătuită din obştea văzută a creştinilor, dar şi din toţi creştinii adormiţi în adevărata credinţă. Biserica este în primul rând un aşezământ şi o obşte văzută, pentru că Iisus Hristos, Care a întemeiat-o, S-a făcut trup, credinţa se mărturiseşte văzută, Sf. Taine sunt semne văzute, ierarhia bisericească e văzută, membrii Bisericii sunt văzuţi. «Fiţi atenţi la mine, pe care mă vedeţi», strigă Biserica, după cum se exprimă un scriitor bisericesc (Fer. Augustin, Despre credinţa în lucrurile care nu se văd, 4, 7, Migne, P.L., XL, col. 176).

Dar Biserica cuprinde nu numai pe creştinii vii, ci şi pe cei adormiţi în dreapta credinţă, cum ne încredinţează Sf. Apostol Pavel, când scrie evreilor: „V-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului Celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, şi de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi şi de lisus, Mijlocitorul Noului Testament, şi de sângele stropirii, care grăieşte mai bine decât al lui Abel” (Evr. 12, 22-24).

 

271. Cum numeşte învăţătura ortodoxă Biserica celor de pe pământ şi cum numeşte Biserica celor din cer?

Pe cea dintâi o numeşte Biserică luptătoare, iar pe cea de a doua, Biserică biruitoare. Cea dintâi luptă încă împotriva păcatului, suferă prigoane, înfruntă răul sub toate formele şi se află pe drum, pe când cealaltă e biruitoare, a ajuns în patria ei şi membrii ei au căpătat premiul luptei: „cununile măririi” (II Tim. 4, 8; I Petru 5, 4)(Mărturisirea lui Dositei, 10, la Michălcescu, Bekenntnisse…, p. 164.). Amândouă aceste Biserici alcătuiesc acelaşi Trup al lui Hristos. Ele sunt legate prin legătura iubirii; iar legătura iubirii se arată printr-un neîncetat schimb de bunuri duhovniceşti, de o parte şi de alta, adică rugăciunile celor vii pentru cei morţi şi mijlocirea celor adormiţi pentru cei ce sunt încă în această viaţă.

 

272. Cine sunt membrii Bisericii?

Membrii Bisericii de pe pământ sau luptătoare sunt toţi cei care s-au încorporat în Hristos, prin Botez, Mirungere şi Euharistie, mărturisind aceeaşi credinţă una şi întreagă a Bisericii, afară de eretici, de schismatici şi de lepădaţii de credinţă, care singuri s-au aşezat în afără Bisericii. Membrii Bisericii biruitoare sunt drepţii şi îngerii.

Unii eretici au susţinut şi susţin că numai drepţii, nu şi păcătoşii, fac parte din Biserica luptătoare. Mântuitorul însă, printr-o seamă de pilde, ca aceea a neghinei (Matei 13, 24-39), a năvodului (Matei 13, 47-48), a ospăţului (Matei 22, 2-11), a celor zece fecioare (Matei 25, 1- 13), a turmei în care sunt oi şi capre (Matei 25, 32) şi în parabola cu oaia cea rătăcită (Matei 18, 12), ne-a învăţat că şi păcătoşii fac parte din Biserică. Mântuitorul arată chiar o grijă deosebită pentru cei păcătoşi: „N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12). Păcătoşii ocupă şi ei loc în Biserica Lui. Despărţirea drepţilor şi a păcătoşilor va avea loc la judecata viitoare, când în împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu nu vor intra decât cei drepţi (Fer. Augustin, Scurta discuţie cu Donatiştii, 3, 10, 20, Migne, P. L., XLIII, col. 635). Despre membrii Bisericii Mărturisirea lui Dositei zice: «Credem că membri ai Bisericii soborniceşti sunt toţi şi nu numai credincioşii, cei ce venerează adică, fără să se îndoiască, credinţa curată a Mântuitorului Hristos, aşa cum a fost învăţată de El, de Apostoli şi de Sf. Sinoade Ecumenice. Aceştia sunt membri ai Bisericii, chiar dacă unii dintre ei ar fi vinovaţi de tot felul de păcate. Căci dacă n-ar fi membri ai Bisericii cei ce cred, dar vieţuiesc în păcate, nu ar fi judecaţi de Biserică. Fiind însă judecaţi de Biserică şi îndemnaţi la cainţă şi conduşi la calea poruncilor mântuitoare, sunt şi se recunosc membri ai Bisericii soborniceşti, chiar de ar fi pătaţi de păcate, numai din motivul că n-au căzut în disperare şi stăruie în credinţa sobornicească şi dreaptă (Mărturisirea lui Dositei, 11).

 

273. De ce credem în Biserică?

Credem în Biserică pentru că ne uneşte cu Dumnezeu, pentru că în ea se află neîncetat Hristos şi Sf. Duh şi pentru că ea nu greşeşte, fiind infailibilă. Credem în ea şi pentru frumuseţea şi înălţimea scopurilor pe care ea le urmăreşte: acela de a ne pregăti pentru mântuire şi acela de a ne mijloci această mântuire. Viaţa Bisericii este, în întregime, o activitate încordată şi o luptă pentru mântuire, cum ne mărturisesc Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”, ne spune Mântuitorul (Ioan 20, 22-23). Sf. Ciprian susţine că în afară de Biserică nu e mântuire (Sf. Ciprian, Scrisoarea 73, 21, C, V, 3, 2, p. 605) şi că cine n-are Biserică de mamă nu poate avea pe Dumnezeu de tată (Sf. Ciprian, Despre unitatea Bisericii soborniceşti, 6, Migne, P. L., IV, col. 502).

 

274. De ce se numeşte Biserica „una”?

Pentru că Mântuitorul a întemeiat o singură Biserică (Matei 16, 18), nu mai multe, pentru că Biserica are un singur cap, pe Iisus Hristos, pentru că ea este înfăţişată ca singură mireasă a lui Hristos (Efes. 5, 27), ca o casă a lui Dumnezeu şi a lui Hristos (Evr. 3, 6; 10, 21), ca Trupul unic al lui Hristos (Rom. 12, 5), ca o singură turmă (Ioan 10, 16; 21, 15). „Mă rog... ca toţi să fie una; Precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia întru Noi să fie una... Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăîrşiţi întru unime” (Ioan 17, 20- 23). Sf. Apostol Pavel spune efesenilor că ei sunt „un trup şi un duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre. Este un Domn, o credinţă, un Botez” (Efes. 4, 4- 5). E o unitate mai presus de fire, pe care Mântuitorul o aseamană cu unitatea dintre tulpină viţei şi mlădiţe: „Eu sunt tulpina viţei, voi mlădiţele” (Ioan 15, 5). Biserica este una prin credinţă, viaţă duhovnicească, cult şi conducere. Sf. Părinţi mărturisesc fără încetare unitatea Bisericii. Sf. Ciprian spune că unitatea Bisericii a fost preînchipuită de corabia lui Noe, de femeia Rahab şi de cămaşa cea necusută a lui Hristos (Sf. Ciprian, Scrisoarea 69, 2, 4; C, V, 3, 2, p. 601). Păstorul lui Herma susţine că, deoarece e o singură pecete a darului Duhului Sfânt, o singură cugetare, o singură minte, o singură credinţă şi o singură dragoste, clădirea turnului, adică a Bisericii, are o singură culoare: ca a soarelui (Păstorul lui Herma, Asem. 9, 17, 4, Migne, P. G., II, 998). Sf. Irineu arată că Biserica păzeşte propovăduirea şi credinţa «că şi cum ar locui o singură casă, crede acestora ca şi cum ar avea un singur suflet şi o singură inimă şi le predică, le învaţă şi le predă armonic, ca şi cum ar avea o singură gură»(Sf. Irineu, Contra ereziilor, 1, 10, 2, Migne, P. G., VII, 552). Învăţătura celor doisprezece Apostoli cuprinde acest fragment din rugăciunea euharistică a vremii sale: «După cum această pâine frântă era răspândită pe munţi şi coline şi, fiind adunată, a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile pământului în împărăţia Ta»(Învăţătura celor doisprezece Apostoli, 9, 4, Funk 1, p. 22; Scrierile Părinţilor Apostolici, Bucureşti, 1979, p. 29). E un singur Tată, e un singur Cuvânt, e un singur Duh Sfânt, e o singură mama Fecioară pe care «Mie-mi place s-o numesc Biserică», zice Clement Alexandrinul (Clement Alexandrinul, Pedagogul, 1, 6, 42, 1, Migne, P. G., VIII, col. 300). «E un singur Dumnezeu, un singur Hristos şi o singură Biserică» zice Sf. Ciprian (Sf. Ciprian, Scrisoarea 43, 5, C.V., 3, 2, p. 594). «E o singură credinţă, un singur Hristos, un singur Dumnezeu Tatăl, un singur Domn Iisus Hristos, Fiul Său, şi un singur Duh Sfânt», zice Rufin (Rufin, Comentar la Simbolul Apostolic 39, Migne, P. L., XXI, col. 375 A).

 

275. Dacă Biserica este una, de ce, totuşi, partea ei văzută are mai multe căpetenii, în persoana episcopilor eparhioţi?

Apostolii, întemeind fiecare biserici, au pus în fruntea acestora câte un episcop, ca urmaş al lor. Aceşti episcopi nu împart Biserica după numărul episcopiilor, pentru că acestea sunt numai părţi alcătuitoare ale Bisericii, care este una. Episcopii nu sunt decât slujitori ai lui Iisus Hristos (I Cor. 4, 1), după cuvântul Sf. Apostol Pavel: „Împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica, al cărei slujitor m-am făcut, după iconomia lui Dumnezeu” (Col. l, 24-25). Acelaşi Sf. Apostol înfăţişează astfel rolul sau când scrie către corinteni: „Căci noi împreună lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu... Altă temelie nimeni nu poate să pună, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Cor. 3, 9, 11).

 

276. Despărţirea Bisericii apusene de cea răsăriteană n-a adus şi ruperea unităţii Bisericii? Despărţirea n-a atins unitatea Bisericii, pentru că această unitate nu se poate destrăma niciodată, oricare ar fi numărul şi calitatea ereticilor, care se smulg de la sânul Bisericii. Ereziile şi schismele, oricât de multe şi mari ar fi, nu pot desfiinţa Biserica cea una, pentru că ea este strâns unită cu Capul ei, Care este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai presus de fire şi ea nu poate fi zdruncinată de nimeni.

 

277. De ce se numeşte Biserica „sfântă”?

Biserica se numeşte sfântă, pentru că sfânt este Capul ei, Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că sfânte sunt mijloacele mântuirii, Duhul Sfânt, Care sălăşluieşte în Biserică până la sfârşitul veacului, învăţătura propovăduită şi Trupul Domnului, Care e sfinţenia însăşi. Sf. Apostol Pavel zice: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca să o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând întinăciune, nici prihană sau altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efes. 5, 25-27). Sf. Irineu scrie: «Unde e Biserica, acolo e şi Duhul Sfânt şi unde e Duhul Sfânt acolo e şi Biserica şi tot harul» (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col. 966). «Biserica e fără pată şi fără zbârcitură» , zice Rufin (Rufin, Comentar la Simbolul Apostolic, 39, Migne, P. L., XXI, col. 375). Bisericile, grăieşte Origen, «sunt ca luminătorii în lume (Filip. 2, 15). Cel mai rău membru al Bisericii nu poate fi comparat cu nimeni din adunările omeneşti» (Origen, Contra lui Cels, 3, 29, Migne, P. G., XI, col. 957).

 

278. Poate fi Biserica sfântă, dacă ea cuprinde şi păcătoşi?

Păcătoşii n-ating sfinţenia Bisericii. Miezul misiunii Bisericii stă tocmai în îndreptarea păcătoşilor. Toţi oamenii sunt păcătoşi, încât despre nici unul nu se poate spune că e lipsit de păcate (Fac. 6, 5, 12; III Regi 8, 46; Pilde 20, 9; Eccl. 7, 20; Iov 14, 4, 5; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8). Însuşi Apostolul Pavel a spus despre sine că e cel dintâi dintre păcătoşi (I Tim. 1,15). Mântuitorul a asemănat Biserica, în diferitele Sale parabole, cu ţărâna care cuprinde şi grâu şi neghină (Matei 13, 24-30, 36-43), cu năvodul care prinde şi peşti buni şi peşti răi (Matei 13, 47-50), cu nunta fiului de împărat la care sunt chemaţi şi cei ce n-au haină de nuntă (Matei 22, 9-14), şi abia la sfârşitul veacurilor se va alege grâul de neghină, peştii buni de cei răi, cei ce au haină de nuntă de cei fără o astfel de haină. Apostolul Pavel spune că Biserica este ca o casă, în care se găsesc şi vase de cinste şi vase de necinste (II Tim. 2, 20), sau asemenea corpului omenesc, care are şi membre de cinste şi membre de necinste (I Cor. 12, 22-24). Aşadar, e cu neputinţă ca toţi membrii Bisericii să fie sfinţi şi fără de păcate. Rolul Bisericii este tocmai de a-i sfinţi pe toţi, prin mijloacele sfinţitoare pe care le are. Prin această misiune şi prin aceste mijloace (Sf. Taine) este Biserica Sfântă, iar nu prin starea de sfinţenie a membrilor ei.

 

279. De ce se numeşte Biserica „sobornicească”?

Biserică „sobornicească” înseamnă întâi o Biserică răspândită în toată lumea, cuprinzând pe credincioşii din toate locurile, din toate timpurile şi de la toate popoarele, ca o încununare a poruncii Mântuitorului: „Mergând învăţaţi toate neamurile...” (Matei 28, 19). Sf. Apostol Pavel spune galatenilor şi colosenilor că în Biserica lui Hristos nu se face deosebire de neam între credincioşi: „Nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, brbar, scit, rob şi liber, ci toate şi întru toţi Hristos” (Col. 3, 11; Gal. 3, 28). Biserică „sobornicească” înseamnă unirea tuturor cu totul. Fiecare membru şi toţi la un loc stau în unire cu Biserica întreagă şi aceasta cu fiecare membru. Mai este sobornicească şi pentru că Sinoadele ecumenice sau Soboarele a toată lumea sunt autoritatea cea mai înaltă a obştii creştine, având să se pronunţe fie asupra credinţei, fie asupra vieţii creştine. Biserica „sobornicească” are, în fine, şi înţelesul de „ortodoxă”, adică „dreptcredincioasă” (dreptmăritoare), ceea ce înseamnă unitatea în învăţătură şi conducere, ca legătură ce uneşte Bisericile din diferitele teritorii. Cu acest înţeles găsim cuvântul prima dată la Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, care susţine că «Unde este Hristos acolo este Biserica sobornicească» (Sf. Ignatie, Scrisoarea către Smirneni, 8, 2, Funk 1, 282).

Nimeni n-a arătat mai cuprinzător şi mai limpede înţelesul sobornicităţii Bisericii, ca Sf. Chiril, marele catehet de la Ierusalim: «Biserica se numeşte sobornicească, zice el, pentru că ea este în toată lumea, de la o margine a pământului la alta; pentru că ea învaţă soborniceşte şi fără greşeală toate dogmele, care trebuie să ajungă la cunoştinţa oamenilor, despre lucrurile văzute şi nevăzute, cereşti şi pământeşti; pentru că ea supune la adevărata evlavie tot neamul omenesc, conducător şi conduşi, învăţaţi şi neînvăţaţi, pentru că ea tratează soborniceşte şi vindecă tot felul de păcate săvârşite de suflet şi de trup; în fine, pentru că ea posedă tot felul de virtuţi, oricum s-ar numi, în fapte, în cuvinte şi în tot felul de daruri duhovniceşti» (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 18, 23, Migne, P. G., XXXIII, col. 1041).

 

280. De ce se numeşte Biserica „apostolească”?

Biserica se numeşte „apostolească” pentru că ea a fost întemeiată de Mântuitorul pe temelia Sf. Apostoli (Efes. 2, 20), a fost răspândită în lume şi organizată de către Sf. Apostoli; pentru că, cu ajutorul Duhului Sfânt care este în ea de la Cincizecime, păstrează neschimbată învăţătura dată ei de Iisus Hristos (Ioan 14, 26; 16, 13) prin Sf. Apostoli; şi, în fine, pentru că păstrează darurile Sfântului Duh de la Sf. Apostoli prin succesiune; adică păstrează legătura harului neîntreruptă de la aceştia până astăzi, succesiune numită apostolică. Apostolicitatea Bisericii e mărturisită atât de Sf. Scriptură cât şi de Sf. Tradiţie. Sf. Apostol Pavel scrie: „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi lisus Hristos, întru care toată zidirea bine alcătuită creşte, întru locaş sfânt, în Domnul” (Efes. 2, 19-21). Acelaşi Apostol îndeamnă pe credincioşii săi să se depărteze de învăţătura şi de învăţătorii care nu se sprijină  pe Sf. Apostoli. El scrie tesalonicenilor: „Drept aceea, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi  predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15). Tot  Sf. Apostol Pavel spune lui Tit: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărteazăte”  (Tit 3, 10). 

Apostolii, zice Sf. Irineu, au întemeiat Bisericile (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 33, 2, Migne, P. G., VII, col. 848). Ei au pus din plin, ca într-un depozit  bogat să ia din ea băutura vieţii. Ei au transmis tradiţia acelora căroră le încredinau bisericile.  Sf. Irineu atrage atenţia asupra celor care au şi care n-au succesiunea apostolică: «Trebuie  supunere către cei care sunt presbiteri în Biserică, către cei care au succesiune de la Apostoli,  cum am arătat. Aceştia, odată cu succesiunea episcopului, au primit, cu voinţa Tatălui, darul  sigur al adevărului. Ceilalţi însă, care sunt lipsiţi de succesiunea principală şi care şi-o adună  de oriunde, trebuie bănuiţi» (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 4, 26, 2, Migne, P. G., VII, col. 1053). Tertulian, bun cunoscător şi susţinător al succesiunii  apostolice şi duşman neîmpăcat al ereticilor, spune că: «Bisericile se socotesc apostolice, ca  urmaşe ale Bisericilor apostolice… Aşa multe şi aşa de mari Biserici sunt una, aceea care prin  vine de la Apostoli, din care sunt toate. Astfel toate sunt din prima şi sunt apostolice, în  măsura în care toate-şi arată unitatea cu una singură» (Tertulian, Despre presrrierea ereticilor, 20, Migne, P. L., II, col. 32). 

 

281. Ce aşezământ are Biserica prin care asigură succesiunea apostolică?

  Biserica îşi asigură succesiunea apostolică prin ierarhia bisericească. 

 

282. Ce obîrşie are ierarhia bisericească? 

Ierarhia bisericească harică sau sacramentală îşi are originea în însăşi preoţia sau Arhieria  lui Hristos, Arhiereul nostru în veac la Tatăl (Evr. 4, 14; 5, 5-6; 7, 16-17, 21, 24-27; 8, 1, 6; 9,  10). Aceasta, după ce a chemat pe cei 12 Apostoli să-I urmeze (Matei 10, 1-4) şi mai apoi pe  cei şaptezeci (sau şaptezeci şi doi, Luca 10, 1), le-a dat puterea arhieriei sau preoţiei prin  Duhul Sfânt şi prin ei urmaţilor acestora în Taina Hirotoniei (Ioan 20, 21-23), pentru  mântuirea oamenilor şi a lumii (Matei 28, 18-20; Marcu 16, 15-16), investindu-i în acest sens  cu toată puterea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii (Luca 24, 49; Fapte 1, 13-14; 2, 1-4),  pentru a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1) în Biserica Sa. Apostolii şi, apoi,  urmaşii lor, episcopii, şi, prin ei, preoţii şi diaconii, îşi au locul lor bine precizat în constituţia  Bisericii, căci: „Nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu ca  şi Aaron”, zice Sf. Apostol Pavel (Evr. 5, 4); „Şi El (Iisus Hristos) a dat pe unii apostoli, pe  alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la  lucrul slujirii, spre zidirea Trupului lui Hristos” (Efes. 4, 11-12). 

Comunitatea Bisericii este organizată ierarhic. Biserica face deosebire între păstori şi  turmă, cler şi popor, „împreună slujitori sau lucrători cu Dumnezeu” (I Cor. 3, 9).

 

 283. Câte trepte are ierarhia bisericească? 

Ierarhia bisericească are trei trepte: diaconi (Fapte 6, 3-6; I Tim. 3, 8-12), preoţi (Fapte  14, 23; 15, 2, 4, 6, 22-23; 20, 17; I Tim. 5, 17; Tit 1, 5) şi episcopi (Fapte 20, 28; I Tim. 3, 1-  7), legaţi între ei, dar deosebiţi unii de alţii. Aceste trei trepte sunt mărturisite atât de Sf.  Scriptură, cât şi de Sf. Tradiţie. Faptele Apostolilor ne istorisesc, pe larg, alegerea şi  hirotonirea celor şapte diaconi (Fapte 6, 3-6), iar Sf. Apostol Pavel pomeneşte des de ei şi le  da îndrumări ca în Scrisoarea I către Timotei (3, 8, 12). Sf. Pavel şi Sf. Barnaba hirotonesc  preoţi prin cetăţi (Fapte 14, 23); Sf. Apostol Pavel aşază episcopi: pe Timotei în Efes şi pe Tit  în Creta (I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6; Tit l, 5). Numirea de episcop (supraveghetor) şi aceea de  presbiter (bătrân) erău, la început, egale şi se întrebuinţau una în locul celeilalte. Aşa se  numesc episcopii şi presbiterii din Efes şi Filipi (Fapte 20, 28; Filip. 1,1). Dar gradele lor nu  erău egale şi în lucrarea lor. Deosebire între episcop şi presbiter se vede limpede în Epistola I  către Timotei, unde se spune că Timotei avea, ca episcop, drepturi mai mari decât presbiterii:  de a supraveghea cultul, învăţătura (II Tim. 2, 2), de a administra averea bisericească, de a  conduce Biserica (I Tim. 5, 1-2, 14-20), de a hirotoni preoţi (I Tim. 3, 1-10; 5, 22), de a  distinge pe preoţii vrednici şi de a pedepsi pe cei nevrednici (I Tim. 5, 17, 19, 20). Amestecul  termenilor de episcop şi presbiter se datoreşte faptului că episcopii erău şi bătrâni (presbiteri),  iar presbiterii (bătrânii) erău şi supraveghetori (episcopi). Presbiterii sunt urmaşii celor 70 de  ucenici (Luca 10, 1), ajutători şi delegaţi ai episcopilor în săvârşirea misiunii lor în Biserică. 

Cele trei trepte ale ierarhiei bisericeşti sunt legate între ele prin acelaşi har al preoţiei, după cuvântul Sf. Apostol Pavel către Timotei: „Nu fi nepăsător făţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin Proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor” (I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6).

Sf. Clement Romanul, Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, Sf. Policarp şi alţii mărturisesc cele trei trepte ale ierarhiei şi susţin că fără aceasta nu este Biserică (Sf. Ignatie, Scrisoarea către Tralieni, 3, Funk, I, 244).

 

284. Care e cea mai mare autoritate în Biserică?

Cea mai mare autoritate în Biserică sunt episcopii ca urmaşi direcţi ai Sf. Apostoli, despre care Sf. Pavel zice în Scrisoarea I către Corinteni (12, 28): „Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică, întâi pe apostoli, al doilea pe prooroci, al treilea pe învăţători...”. Fericitul Teodoret al Cirului, lămurind textul din I Timotei 3, 13, spune că «pe cei ce se numesc acum episcopi, îi numeau atunci Apostoli, cu trecerea timpului numele de Apostol s-a rezervat însă Apostolilor cu adevărat, iar cel de episcop s-a dat celor numiţi odinioară Apostoli». Sf. Ciprian susţine că fără episcop nu e Biserică (Sf. Ciprian, Scrisoarea 66, C.V., p. 583). Episcopul este centrul puterii duhovniceşti şi capul văzut al Bisericii dintr-o anumită regiune. Sinodul episcopilor este autoritatea cea mai mare a Bisericii dintr-o parte a creştinătăţii, iar sinodul ecumenic este autoritatea cea mai înaltă a Bisericii Ortodoxe.