În această lună, ziua a douăzeci şi patra, pomenirea aflării cinstitului cap al sfântului prooroc Înaintemergător şi Botezător Ioan.
Cinstitul cap şi de îngeri mult preţuit al Înaintemergătorului s-a aflat, întâia oară după bunăvoirea şi arătarea sfântului Ioan Înaintemergătorul, de doi monahi oarecare, în casa lui Irod, mergând aceştia la Ierusalim, spre a se închina la purtătorul de viaţă mormânt al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar de la ...
mai mult
A.1. MISIUNEA PROFETICĂ-ÎNVĂȚĂTOREASCĂ A PAROHIEI AZI ÎN PATRIARHIA ROMÂNĂ, ca oriunde funcționează o parohie, azi ca și ieri, este și va fi cum a fost, în general aceeași dintotdeauna și peste tot. Rațiunea acestei identități are ca temelie identitatea Capului Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, a aceluiași Duh Sfânt și a aceluiași Părinte ceresc al tuturor.
Deoarece misiunea presupune în prealabil o chemare (vocație), ar trebui să aruncăm o privire asupra acestui aspect în particular, având în vedere faptul că mulți creștini de rând, dar și mulți clerici dovedesc prin comportamentul lor a avea o criză de chemare, ulterioară dacă nu chiar dela începutul misiunii, nu căzând doar în imoralitate, ci căzând uneori și în erezie sau chiar în apostazie, lepădându-se și de Hristos. Ne vom ocupa însă în primul rând de problema misiunii, aceasta fiind de ordin mai general și incluzând oarecum și pe aceea a chemării.
Misiunea parohiei este aceeași cu cea a Bisericii în totalitate, iar aceasta împărtășește unul și același Har dumnezeiesc și continuă cele trei aspecte ale activității Mântuitorului, Capul Ei: profetică (învățătorească), arhierească (sfințitoare), împărătească (diriguitoare, pastorală). Să le evidențiem pe rând, nu înainte de a nota că:
a) În ceea ce privește câmpul de misiune, acesta se situează atât în interiorul parohei cât și în exteriorul ei și este de ordin geografic și spiritual.
b) Dacă această schemă de generalități are ca pivot central Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos ("Același ieri și azi și în veci"- Evrei 13,8), schimbătoare rămân numai circumstanțele de loc și de timp în care trăiesc membrii parohiei și ai Bisericii în totalitate.
Desigur, agentul văzut, căruia îi revine de la Hristos un rol special în această întreită misiune, este preotul în virtutea preoției sacramentale. Parohienii (enoriașii), în calitate de membri ai preoției generale, depind de oficiile preoției sacramentale, dar și ei au un rol important în propovăduirea evangheliei și în păstrarea ortodoxiei, mai ales atunci când preotul se abate de la dreapta credință.
Câteva date asupra misiunii profetice în istoria omenirii, al cărei început, conform descoperirilor arheologice, se pierde în negura vremii(1), confirmă faptul că oamenii de diferite credințe s'au adresat zeităților fie direct, cum vedem că procedează Cain și Abel când aduc jertfe lui Dumnezeu, fie în mod indirect, printr'un intermediar -preotul -, cum va fi cazul la religiile semitice și mai ales în Creștinismul Ortodox, unde există un cult privat și unul public, condus de un preot.
Se pune însă întrebarea: când apare primul preot, începând cu ce mileniu, și dacă acesta învață comunitatea sau aduce rugăciuni în numele unei comunități? Sau, în epoca matriarhală despre care vorbesc antropologii, existau femei preotese și, dacă da, le revenea și slujba profetică în religia respectivă?
Se știe că, de pildă, în Egiptul antic faraonul (regele) îndeplinea și oficiul de mare preot, dar nu este sigur că el profesa o doctrină, că adresa rugăciuni pentru popor și din partea poporului, sau nu știm cine îl numea pe el ca preot și de la ce vârstă anume (căci au fost și regi copii, minori). Sunt întrebări la care nu prea avem răspunsuri.
În timpurile premozaice, pentru prima dată, se face pomenire în cartea Facerii 14, 19, de un preot al lui Dumnezeu Cel Preînalt (în ebraică cohen, în greacă hiereys, în latină sacerdos), Melchisedec, contemporan cu patriarhul Avraam (deci pe la anul 1500 a. Hr.), dar nu se spune dacă el predica ceva, nu se spune nimic despre vreo trimitere de către Dumnezeu la o anumită comunitate. Nici de preotul Ietro din țara Madianului, socrul lui Moise, nu știm cui se închina, ce atribuții avea, mai ales din cele profetice. Abia mai târziu, în mozaism, vom întâlni cazuri de chemări (vocații) și trimiteri cu atribuții anume (apostolat sau misiuni), cum vedem că era învățarea (predarea) Legii (Levitic 10,11; Deuteronom 24,8; 27,8; 31,9-13; Ieremia 2,8; Maleahi 2, 7). Însă, înainte de Melchisedec și de Avraam, părintele poporului ales, Biblia ne relatează despre o legătură a lui Noe și a altor patriarhi cu Dumnezeu, de la care ei primesc unele îndrumări. Pentru moment vom lăsa deoparte problema mai spinoasă a vocației învățătorești (profetice), despre care nu prea știm mare lucru în Vechiul Testament înainte de profetul Samuil, profetul - rege David, de profeții Isaia și Ieremia, de Ioan Botezătorul (Luca 1, 76), după cum nici înainte de ieșirea la activitate a Mântuitorului și de alegerea Apostolilor.
Ne vom concentra asupra misiunii profetice a parohiei, prin asta înțelegând preot și enoriași. Să vedem mai întâi ce se cere unui preot. Dacă în veacul apostolic, cu predica se osteneau, pe lângă apostoli și profeți, și o categorie de slujitori numiți învățători (didaskaloi în greacă, doctores în latină(2)), în zilele noastre sarcina de a propovădui oral și scris (ca, de exemplu, în publicația parohială), cu timp și fără timp, atât în interiorul parohiei cât și în afara ei, revine mai ales preotului.
În vederea acestui fapt, se cade ca preotul să aibe, pe lângă o viață morală, o cultură teologică solidă și o cultură generală întinsă, deși o asemenea pregătire cvasienciclopedică a devenit din ce mai rară, dacă nu chiar imposibilă.
Se cere preotului ortodox, întocmai ca pe vremea Sfinților Părinți, să dea răspunsuri cât mai adecvate la o mare varietate de întrebări pe care știința le pune slujitorului lui Hristos, iar adepții diferitelor religii necreștine ca și aceia ai altor confesiuni creștine sunt gata să remarce și să ridiculizeze orice semn de ignoranță. De aceea, preotul ortodox, ca să nu mai pomenim de episcopul ortodox, nu trebuie să riște și să se prezinte cu generalități ușoare și ambiguități, fără siguranță în exercițiul predicii, îndeosebi la întâlniri ecumenice și inter-religioase. Preotul ortodox trebuie să fie permanent conștient de misiunea sa învățătorească și să nu piardă nicio ocazie, acolo unde și când circumstanțele îi permit, să adreseze cuvânt de învățătură.
Aceste câteva indicații se referă la nivelul pregătirii preotului, dar tot așa de important este modul de a prezenta credincioșilor adevărul de credință. Comparativ cu secolele trecute, când nu numai ascultătorii predicii erau în majoritate oameni cu puțină educație sau chiar analfabeți, și când preoții înșiși aveau mari lacune în domeniu, în vremea noastră credincioșii au un nivel educativ superior. De aceea, și preotul trebuie să corespundă noii situații. Predica trebuie să fie la un nivel elevat. Sunt însă termeni de specialitate, teologici, care necesită explicații, fapt de care preotul trebuie să fie conștient. Nu oricine percepe sensul termenilor dogmatici ca ipostas, harismă, aseitate etc., sau termeni liturgici ca sinaxar, ectenie, antifon etc. Pentru o înțelegere a acestor termeni preotul trebuie să apeleze la fondul ligvistic vechi, la parafrază, metaforă, metonimie și alte mijloace auxiliare de stil, fără să cadă într'o retorică seacă sau exhibiționism de neologisme. Mântuitorul Însuși adesea folosea parabola în limbajul curent, popular, fără să adopte termeni străini de spiritul limbii, care să corcească și să pocească limba, cum vedem că se întâmplă cu limba română în zilele noastre, iar Sfinții Părinți ai Bisericii au apelat în formularea dogmelor chiar și la paradox.
Dacă credincioșii maturi de azi sunt mai citiți și mai educați decât cei din trecut, nu trebuie uitat că și copiii sunt tot mai capabili de a cere preotului lămuriri din ce în ce mai ample și minuțioase. Explozia de informații la care copiii au acces și sunt expuși, solicită preotului să fie mereu în stare de veghe. Nu numai preotului, ci tuturor factorilor responsabili de educația copiiilor (părinți, bunici și alte rudenii, profesori, medici, tutori etc.) li se cere vigilență pentru formarea sănătoasă a viitorilor membri ai Bisericii și societății în general, cu caractere robuste și echilibrate, cu simț de răspundere și pline de iubire jertfelnică pentru aproapele. De aceea, se impune detectarea timpurie a oricăror tendințe maladive de ordin psiho-fizic și totodată corectarea și eliminarea lor. Spunem acest lucru nu pentru că am fi adepții unui eugenism absurd, ci pentru că dorim o dezvoltare naturală și în limitele normalului. Un exemplu pentru a ilustra o tradiție foarte veche, este grija preoților pentru păstrarea sănătății neamului, prin evitarea la timpul oportun a căsătoriilor consangvine, despre care se știe că duc la degenerare. Sfântul Nifon, fostul patriarh ecumenic, a preferat să părăsească Țara Românească, unde păstorea ca mitropolit pe vremea domnitorului Radu cel Mare, decât să încuviințeze o căsătorie voită de domnitor, dar contrazisă de legea bisericească. Un alt exemplu, luat de această dată din viața contemporană, îl oferă individualismul acerb rezultat din folosirea greșită a două mijloace tehnice moderne, mai precis, a televizorului și a telefonului mobil. Nu este nimic rău cu tehnica în sine, ci doar cu scopul și modul ei de întrebuințare. În special copiii și tineretul cad victimă acestor abuzuri. Sunt case unde fiecare membru al familiei privește la televizor de unul singur, mănâncă singur, râde singur etc., în loc de a servi masa laolaltă atunci când este posibil, în loc de a se ruga și bucura împreună. Toate acestea în defavoarea psihologică atât a celui însingurat cât și în paguba comuniunii și unității familiale. Nu mai puțin lamentabile sunt consecințele psihologice produse de abuzul telefonului mobil. Adesea se vorbește prin presă chiar și de unele urmări negative asupra creierului, mai ales la copii. Și în uzul telefonului mobil avem cam același scenariu, similar sau chiar mai dezastruos decât al televizorului: acasă sau în afară pot fi văzute și de copii scene pornografice; pe la întâlniri se pot vedea îndeosebi tineri adunați laolaltă, dar conversând cu persoane aflate la mare distanță, nu cu cei aflați de față; pe stradă, aflându-se la volan bărbați, femei, tineri cu telefonul la ureche, contravenind legii, nu de puține ori comit accidente de multe ori mortale, cauzate de starea emoțională produsă de convesație și de lipsa de concentrație, mai ales când se adaugă și efectele consumului de stupefiante și alcool. Consecințele sunt evidente și multiple. De aceea, preotul trebuie să atragă atenția la o situație anormală care se desfășoară sub ochii noștri, să învețe credincioșii să prețuiască viața lor și a altora, căci Fiul lui Dumnezeu a venit la noi "ca lumea viață să aibe" (Ioan 10,10).
Cele de mai sus se adresează îndeosebi credincioșilor creștini din țări de tradiție ortodoxă. Pentru noi cei din diaspora, proveniți din țări cu majoritate ortodoxă, greutatea sarcinii de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu se dublează. Dacă în țară, preotul mai poate fi ajutat în misiunea sa de către cadrele didactice din învățământul public și alți enoriași, atât bărbați cât și femei, în Australia și Noua Zeelandă (ca și în alte țări adoptive de credință heterodoxă), preotul nu poate să se rezume doar la unele servicii religioase (Sfintele Taine și Ierurgii etc.), fără să atragă și copiii, îndeosebi la școala duminicală. În acest scop, preotul sau preoteasa (dacă are o formație didactică), trebuie să întocmească lecții de religie, bilingve (română și engleză), compatibile copiilor de vârste diferite, celor mai mici fiindu-le de mare necesitate și căldura sufletească și, uneori, chiar și mici recompense.
Lecțiile trebuie să aibe în vedere și educația artistică în general (muzicală, iconografică etc.), atât bisericească cât și laică. De mare valoare pentru istoria, memoria și comuniunea neamului românesc, ca și pentru acelea ale Australiei, sunt comemorările evenimentelor și personalităților, fapte deopotrivă apreciate și subliniate și la celelalte grupuri entice.
Deși educația muzicală și folclorică nu intră de-a dreptul în competența preotului, în diasporă, el sau preoteasa ori altcineva din parohie, cu capacitate pentru acest gen de activități, trebuie să instruiască copiii în domeniile culturale cu specific românesc (limbă, creații populare laice și bisericești, colinde, încondeieri de ouă etc.), arii atât de bogate și totodată utile pentru biserică și pentru a ne face cunoscuți în contextul australian multicultural. Tot în același sens, prin grija preotului, preotesei și a enoriașilor, se înscrie formarea unei biblioteci parohiale la biserică precum și a unui muzeu parohial (costume naționale, veșminte preoțești, cărți, sfinte odoare etc.) tot la biserică sau chiar la biblioteci și muzee publice.
În ceea ce privește activitatea parohială, sunt multe moduri în care credincioșii pot ajuta pe preot în munca sa. Am spus mai sus că ei au datoria de a veghea la păstrarea credinței ortodoxe, avertizând și intervenind la preot sau chiar la episcop (când preotul însuși greșește sau nu ia măsuri) pentru oprirea unor învățături eronate, practici sau gesturi superstițioase.
În aspectul ei social de evanghelie aplicată, activitatea parohiei în Australia, la Adelaide precum și în alte orașe mari, mai ales acolo unde există o singură parohie ortodoxă română, este imperioasă formarea de comitete parohiale (pe lângă consiliile parohiale) cu profil de binefacere. Ajutorarea celor bătrâni, bolnavi și în mari nevoi este o formă eficientă de predicare a cuvântului evanghelic. Îngrijirea bisericii și chiar a mormintelor enoriașilor, de asemenea demonstrează faptic frumusețea dragostei, a doctrinei ortodoxe în ansamblul ei, după cum și invers, o biserică lăsată în paragină spune mult despre lipsa de credință și nepăsarea enoriașilor. Având în vedere și îndeplinind cele enunțate sau sugerate aici și multe altele, parohiile noastre din Australia și Noua Zeelandă pot demonstra practic că ele se află în misiune și-și iau în serios rolul profetic încredințat de Hristos ("Mergeți și propovăduiți..."), mai ales acum când suntem organizați și la nivel de episcopie.
A.2. MISIUNEA PROFETICĂ-ÎNVĂȚĂTOREASCĂ A MÂNĂSTIRII ÎN PATRIARHIA ROMÂNĂ AZI
Încă din primele secole ale creștinismului mânăstirile, fie ele cu regim de viață idioritmic fie cu regim cenobitic, au reprezentat importante centre de păstrare și de propagare a adevărului evanghelic. Viața călugărilor de renunțare la cele lumești i-a determinat nu de puține ori să sufere exilul sau să-și dea chiar și viața pentru Hristos. Istoria Bisericii a înregistrat sprijinul dat de monahi episcopilor la sinoadele ecumenice în lupta lor cu ereticii, cum a fost, de exemplu, cazul Sfântului Antonie cel Mare ajutând Sfântului Atanasie cel Mare la Sinodul I Ecumenic din 325, Sfântul Maxim Mărturisitorul și mulți alții. Desigur, au fost și cazuri triste de cădere în erezie, ca acelea al lui Nestorie al Constantiopolului, Dioscor al Alexandriei și al călugărilor paravolani din secolul al 5-lea, dar majoritatea monahilor au apărat Ortodoxia. Chiliile monahilor și monahiilor erau adesea căutate de pelerini ortodocși care cereau "cuvânt de mântuire". Același rol l-au avut călugării și călugărițele de-a lungul veacurilor în toată lumea ortodoxă, inclusiv la poporul nostru. Mânăstirile de ambele sexe, ca și multe biserici de mir cu preoții lor, au constituit adevărate vetre de cultură, unde se scriau, se traduceau, se copiau opere de valoare, multiplicându-le și împrăștiindu-le prin toate ținuturile locuite de români, de o parte și de alta a Munților Carpați, contribuind astfel la biruința limbii române în Biserică și Stat. Era o împlinire a poruncii Mântuitorului: " Mergeți și propovăduiți Evanghelia..." în limba națională, vorbită, după cum ne îndeamnă și Sfântul Apostol Pavel, dar și în greacă, slavonă, arabă, georgiană. Mânăstirile însă și-au adus un aport deosebit și la promovarea diferitelor arte și meșteșuguri ca muzica, iconografia, sculptura, arhitectura, orfevrăria, argintăria și altele, prin toate educând poporul binecredincios.
Și astăzi mânăstirile îndeplinesc roluri similare, exceptând pe unii monahi sau monahii care, de exemplu, se aventurează, întocmai ca sectanții, să "profețească" cu exactitate chiar ziua sfârșitului lumii, sau refuză să accepte calendarul îndreptat, rămânând la cel pe stil vechi. În general, însă, mânăstirile ascultă de ierarhia bisericească și o ajută lucrarea ei. De fapt, din rândul călugărilor s'au recrutat și se recrutează episcopii Bisericii. În ceea ce privește raportul mânăstirilor cu lumea, acestea s'au adaptat la condițiile prezentului, la lumea de azi, beneficiind de mijloace moderne de propagare a adevărului revelat: tipărituri, radio, internet, deplasări dintr'un loc într'altul cu mijloace rapide etc. Bineânțeles, calea excelentă de propovăduire a vieții în Hristos rămâne tot Sfânta Liturghie cu slujbele de zi și de noapte.
Ca și în alte veacuri de asuprire și de privare a libertății de mișcare, monahismul nostru a suferit cumplit din partea ateismului, dar a avansat teritorial odată cu schimbarea condițiilor istorice de viață. Așa se explică de ce abia în zilele noastre românii ortodocși din Australia și Noua Zeelandă au fost binecuvântați de Dumnezeu cu primul lor episcop în persoana Preasfințitului Mihail Filimon și apoi învredniciți de Dumnezeu să aibe și un așezământ mânăstiresc la Melbourne. Deși încă în faza incipientă a lucrărilor, mânăstirea oferă deja servicii religioase, îndeosebi Sfânta Liturghie cu învățătură evanghelică, ceea ce demonstrează lucrarea harului divin și binecuvântarea lui Dumnezeu dată operei jertfelnice închinate Lui (3). (Va urma)
Note bibliografice:
(1) Vezi diferite opinii la Vasilescu, Diac. Prof. Dr. Emilian. Istoria Religiilor, ed. III-a (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998), p. 25, notele 1 și 2.
(2) Pentru detalii, a se vedea Popescu, Dr. Teodor M. Biserica și Cultura, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, îndeosebi p.79-182.
(3) O lucrare folositoare pe tema misiunii este Go Forth in Peace, compilată și editată de Bria, Ion Pr. Prof., publicată de World Council of Churches, Geneva, 1986, 102 pagini.
Pr. Constantin M.Iana
20 aprilie 2015, Adelaide
Published in Biroul de presă al Episcopiei Ortodoxe Române a Australiei și Noii Zeelande, Marţi, 21 Aprilie 2015
